Introducere

Căutaţi prin toate cărţile de istorie pe care le puteţi găsi. Veţi afla puţin, dacă nu chiar nimic, despre căpitanul Jack White după anul 1914. Este ca şi cum cel care a iniţiat formarea Armatei Populare Irlandeze ar fi dispărut de pe faţa pământului când revolta din Dublin a luat sfârşit. De fapt, el a continuat să trăiască şi a  rămas activ în mişcarea socialistă până în 1940. Când James Connoly a fost condamnat la moarte, Jack White a fost cel care a mers repede în sudul Ţării Galilor şi i-a îndemnat pe mineri să intre în grevă de protest. Din această cauză a făcut trei luni de puşcărie. În Anglia, a lucrat o perioadă pentru Federaţia Socialistă Muncitorească a Sylviei Pankhurst şi în timpul grevei generale din 1926 a vrut să organizeze o Armată Populară pentru a proteja pe cei care pichetau, aşa cum făcuse şi în Dublin.

Începutul războiul civil din Spania l-a găsit pe White înrolat în Brigada Internaţională din Irlanda, care a mers să lupte împotriva fascismului. Un camarad din anii ΄30, Albert Meltzer, descria experienţa lui White: „Era încântat de colectivizarea din Spania şi de miliţiile voluntare. A fost foarte surprins că toate acestea erau rezultatul eforturilor anarhiştilor. Pe lângă activitatea sa în Brigada Irlandeză pe front, el i-a învăţat pe voluntarii spanioli cum să folosească armele şi, de asemenea, le-a învăţat pe femeile din satele de pe drumul spre Saragoza cum să folosească armele de calibru mic în auto-apărare. Ceea ce nu a putut suporta a fost faptul că Brigada din Irlanda, la fel ca toate celelalte brigăzi internaţionale, era manipulată de Partidul Comunist. Nu a acceptat niciodată existenţa Partidului Comunist; nu găsea nici o alternativă; însă acum o aflase”.

White s-a înrolat în rândurile CNT, renunţând la Brigăzile Internaţionale. CNT nu avea nevoie în aceea perioadă de voluntari străini, căci avea un sprijin autohton foarte puternic, însă avea nevoie de arme. Avea nevoie de oameni care să lucreze în folosul său în afara Spaniei. Astfel, a fost rugat să lucreze la Londra cu scopul de a aduna fonduri şi solidaritate. În timpul şederii sale în Spania a devenit un anarhist convins şi la scurt timp de la întoarcerea din Spania a scris o broşură intitulată simplu „Ce înseamnă Anarhismul”.

Faptul că astfel de informaţii sunt noi pentru cititor arată cum poate fi falsificată istoria sau cum pot dispare episoade întregi din cărţile de istorie. S-a scris foarte mult pentru a se marca 50 de

ani de la războiul civil spaniol, însă contribuţia anarhiştilor a fost fie ignorată complet, fie redusă la câteva note de subsol, care şi acelea conţineau minciuni sfruntate sau menţionări reduse la cuvintele „nişte rataţi”. Pentru a se mai îndrepta ceva, această broşură a fost scrisă. Nu este o istorie a Războiului Civil, cea ce ar necesita sute de pagini de scris pentru a face lumină asupra acestui subiect. Reprezintă numai scoaterea la lumină a „istoriei ascunse” a participării anarhiştilor la lupta antifascistă din Spania.

Nu a fost scrisă din motive academice, ci pentru că anarhismul este la fel de relevant astăzi ca şi cu 50 de ani în urmă. Am văzut rezultatele democraţiilor sociale şi ale partidelor muncitoreşti, am văzut ceea ce a însemnat stalinismul în Rusia, China, Albania şi restul sateliţilor, am văzut cum critica stângistă din mişcarea troţkistă a fost incapabilă să atingă adevărata problemă. Şi adevărata problemă este ideea autoritară că lumea poate fi schimbată peste voinţa muncitorilor. Poate, dar nu într-una mai bună.

Numai Anarhismul, cu conceptele sale de socialism bazat pe libertatea individuală şi consiliile muncitoreşti, este diferit de toate acestea. Numai astfel a fost posibil ca, după patru decenii de represiune, CNT să reapară ca un sindicat adevărat după moartea lui Franco. Tocmai de aceea un grup de muncitori irlandezi, aflaţi în căutarea unui socialism adevărat, a pus bazele Mişcării de Solidaritate a Muncitorilor (Workers Solidarity Movement) în 1984. Noi credem că Anarhismul nu este doar o altă opţiune a celor care vor să schimbe lumea în bine; istoria celorlalte mişcări de stânga arată că ANARHISMUL ESTE O NECESITATE.

CAPITOLUL 1

REBELIUNE ŞI REZISTENŢĂ

În anii ΄30, Europa trecea prin una din cele mai dificile perioade din punct de vedere economic. Crahul de pe Wall Street a avut loc în 1929, iar efectele sale s-au făcut simţite peste tot. Spania nu a făcut excepţie.

Până în 1936, şomajul depăşise 30% în majoritatea oraşelor. Dintr-un total de 3 milioane de muncitori, 1 milion nu avea de lucru. În timp ce preţurile au crescut cu peste 80% în cinci ani (până în 1936), mulţi oameni ajunseseră la limita existenţei.

PĂMÂNTUL

După standardele europene, Spania era o ţară înapoiată. Industria era slab dezvoltată şi peste 70% din populaţie trăia de pe urma lucrării pământului. 52% din forţa de muncă era în agricultură, care reprezenta între jumătate şi până la două treimi din exporturile Spaniei.

Împărţirea pământului era cea mai rea din toată Europa. 67% din suprafaţa totală a pământului se afla în mâinile a doar 2% din toţi proprietarii. În 1936, 10.000 de proprietari stăpâneau jumătate din pământul ţării. Restul pământului era deţinut de proprietarii mijlocii şi de ţărani. Proprietarii mijlocii erau mai numeroşi decât marii latifundiari, însă şi pământurile lor erau muncite de mulţi ţărani fără pământ sau care îl arendau.

Restul pământului era muncit de ţărani, care erau în număr de 5 milioane. Deoarece mulţi deţineau pământ insuficient, se angajau cu ziua sau arendau pământ.

BOOM-UL ECONOMIC

Perioada Spaniei de boom economic a fost în timpul primului război mondial, când ea a rămas neutră. Agricultura s-a dezvoltat datorită exporturilor pe pieţele mari străine. În acelaşi timp, o oarecare industrializare a avut loc. Totuşi, după război, acest boom a luat sfârşit, când Franţa şi Marea Britanie au impus tarife vamale protecţioniste faţă de exporturile spaniole.

În timpul acestui boom economic, proprietarii de pământ au jefuit pur şi simplu beneficiile, însă când regresul economic s-a făcut simţit, ţăranii au fost cei care au trebuit să sufere. Condiţiile din Spania anilor ΄30 erau comparabile cu cele din Orient. Foametea era normală între recolte. Presa timpului scria despre comunităţi întregi care trăiau doar cu rădăcini şi ierburi fierte. Industrializarea care avusese loc se concentrase numai într-o zonă – Catalonia. Situată în nord-est, în zona de graniţă cu Franţa, Catalonia şi, mai ales capitala sa, Barcelona au devenit centru industrial al Spaniei, concentrând 70% din industrie şi 50% din forţa de muncă. Mulţi ţărani îşi părăseau pământul şi veneau la Barcelona în căutare de lucru, îngroşând rândurile şomerilor, şi aşa destui de numeroşi.

Alte forţe din acea vreme erau Biserica Catolică şi Armata. În timp ce erau 25.000 de preoţi parohi, alţi 70.000 făceau parte din ordinele religioase. Numai Iezuiţii deţineau 30% din bogăţiile Spaniei. Numărul celor înscrişi în ordinele religioase depăşea numărul total de elevi de liceu. În timp ce milioane erau ţinute în analfabetism (40% din populaţie nu ştia să scrie şi să citească), Biserica ţinea predici despre întâmplări supranaturale, de exemplu statui văzute plângând sau crucifixe care sângerau.

Biserica era cunoscută pentru alianţa ei cu conducătorii. În timp ce preoţii trăiau în lux, ţăranii din jurul lor adesea mureau de foame. Nu e de mirare de ce Biserica era urâtă.

Armata era renumită pentru numărul mare de ofiţeri. Era un ofiţer la 6 soldaţi! Această castă a ofiţerilor s-a dezvoltat în timpul monarhiei (care a luat sfârşit în 1931) şi era responsabilă pentru întreaga administraţie colonială, ca şi pentru o mare parte din administraţia internă.

Provenită din straturile superioare ale societăţii, această castă era unită prin loialitate, camaraderie şi poziţia socială apropiată de cea a industriaşilor şi proprietarilor de pământ.

REPUBLICA

Republica spaniolă s-a născut în 1931. Muncitorii şi ţăranii, după ce au suportat ani întregi de dictatură, au crezut că poate acum ţara poate fi modernizată şi condiţiile lor de viaţă îmbunătăţite.

Nu avea însă să se întâmple aşa. Un singur exemplu este suficient. Guvernul republican a pus bazele Institutului pentru Reformă Agrară pentru a se ocupa cu redistribuirea pământului. Institutul a recunoscut că acest program ar fi durat 100 de ani pentru a fi implementat.

Coaliţia republicană/social-democrată care a venit la putere în 1931 a făcut prea puţin pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale majorităţii muncitorilor. Şomajul s-a menţinut la un nivel ridicat iar organizaţiile clasei muncitoare, şi mai ales CNT, au trebuit să facă faţă represiunilor, mulţi membrii fiind băgaţi la închisoare. În iunie 1933 existau 9.000 de deţinuţi politici.

Guvernul a refuzat să se lege de industriaşi, latifundiari, ofiţerii din armată şi cler. Nu a vrut să ia o atitudine faţă de minoritatea care dispunea de întreaga bogăţie a Spaniei şi de adevărata putere. În 1933 au pierdut alegerile şi o coaliţie de dreapta a venit la putere.

Acest lucru a marcat începutul a ceea ce este cunoscut sub numele de „bienno negro” – cei doi ani negri. Dreapta a trecut la ofensivă. Acum coaliţia celor puternici şi bogaţi deţinea puterea în stat şi era decisă să o folosească pentru a zdrobi clasa muncitoare şi rezistenţa ţărănească. Privilegiile lor aveau să fie menţinute pe seama muncitorilor.

ASTURIA

Bineînţeles că acest lucru nu a fost acceptat cu uşurinţă. CNT s-a organizat cât de bine a putut împotriva guvernului. O răscoală a avut loc în Catalonia în decembrie, imediat după schimbarea guvernului. A fost înăbuşită după 10 zile. În anul următor, muncitorii din CNT s-au unit cu cei din UGT (Uniunea Generală a Muncitorilor, sindicat controlat de Partidul Socialist) în revolta din regiunea Asturia. Întreprinderile au fost ocupate şi muncitorii s-au înarmat pentru a lupta împotriva statului. Din păcate, au fost izolaţi de restul ţării iar masacrul care a urmat înfrângerii lor a fost fără precedent, cel puţin 3.000 de oameni fiind executaţi.

Până la urmă guvernul a fost forţat să demisioneze şi să organizeze alegeri în februarie. În 1936 erau 30.000 de deţinuţi politici. Alegerile au fost câştigate de FRONTUL POPULAR, coaliţie formată din republicani, social-democraţi şi staliniştii din Partidul Comunist. Victoria lor s-a datorat mai mult faptului că CNT nu a mai dus o campanie prin care să cheme muncitorii să se abţină de la vot. La alegerile precedente procedaseră aşa deoarece considerau că votarea era doar o înşelătorie, oamenii neavând decât posibilitatea să îi aleagă pe cei care să îi conducă şi nu dacă vor să fie conduşi sau nu. În schimb, ei au susţinut că muncitorii trebuie să se bazeze pe forţa lor pentru a produce schimbări.

Însă acum CNT nu a luat nici o poziţie, lăsând la latitudinea fiecărui membru să adopte o decizie. Rezultatele au dovedit că aceştia au votat cu Frontul Popular mai ales datorită promisiunilor acestuia de eliberare a deţinuţilor politici.

Muncitorii, totuşi, nu au aşteptat guvernul să acţioneze. Ei au deschis puşcăriile şi i-au eliberat pe camarazii lor deţinuţi. Nu s-au oprit aici. Rezultatul alegerilor a fost văzut ca un impuls pentru a se trece la ofensivă. Ei votaseră pentru schimbare, iar dacă guvernul nu avea de gând să o ducă la îndeplinire erau decişi să o facă ei înşişi.

GREVELE

Între alegerile din februarie şi revolta fascistă din iulie au fost 113 greve generale, 228 de greve generale parţiale, 145 de explozii, 269 de morţi, 1287 de răniţi, 215 atacuri şi 160 de biserici incendiate. Desigur, aceste lucruri nu făceau parte din programul Frontului Popular, în general destul de slab şi al cărui principal scop era menţinerea unităţii antifasciste. Nu urmărea să distrugă capitalismul şi puterea elitelor Spaniei. Secţii ale Partidului Socialist au mers, oricum, dincolo de prevederile programului de guvernare şi multe din ele, membre ale UGT, s-au unit cu camarazii din CNT pentru a se opune pasivităţii guvernului.

Pe 13 iunie 1936, 30.000 de mineri asturieni au intrat în grevă, iar pe 19 iunie 90.000 de mineri din toată ţara erau în grevă. Fiecare oraş important avea cel puţin o grevă generală. Peste 1 milion de oameni au demonstrat pe 1 iulie. Greviştii aveau, pe lângă revendicări de ordin economic, şi revendicări politice. Pe 14 iulie a avut loc o mare demonstraţie în faţa ambasadei Braziliei unde avea loc un bal. Muncitorii purtau pancarte pe care scria „Miniştrii republicani se distrează, iar muncitorii mor”.

În timp ce guvernul republican a făcut tot ce a putut pentru a ţine situaţia sub control, Partidul Comunist a condamnat grevele deoarece îi aduceau pe muncitori în conflict cu guvernul. Guvernul, la timp, a umplut închisorile şi a închis sediile CNT.

LOVITURA DE STAT

Precum toate clasele conducătoare care devin disperate, conducătorii au decis că democraţia parlamentară trebuia desfiinţată, iar organizaţiile muncitoreşti distruse. Patronii nu se opun întotdeauna fascismului, deoarece ştiu că uneori trebuie să i se alăture. Bunăstarea şi privilegiile lor sunt mai importante decât orice. La fel ca în Germania şi Italia, ei au hotărât că clasa muncitoare organizată trebuie supusă pentru ca ei să prospere în continuare şi să-şi menţină privilegiile. În timp ce unii la început s-au opus fascismului şi în Spania unii chiar aşa au făcut, acest lucru nu este făcut decât la disperare şi ei vor continua să fie alături de fascism dacă acesta le permite menţinerea la putere. În Ţara Bascilor, naţionaliştii s-au opus fascismului la început. Dar când au trebuit să aleagă în mod clar între fascism si revoluţie socială, ei i-au opus o minimă rezistenţă lui Franco.

Lovitura trebuia să aibă loc iniţial pe 17 iulie. Primul pas a fost făcut când Franco a ocupat Marocul şi a lansat un „manifest radical”. Acesta a fost preluat de un operator radio loial şi transmis apoi Ministerului Marinei. Ştirea despre lovitură a fost ţinută secretă până în ziua de 18 iulie la ora 7 p.m. Guvernul a dat asigurări că ţara era sub control. Astfel, mai bine spus, încerca să ajungă la o înţelegere cu fasciştii. Guvernul a demisionat pe 18 iulie şi Borrios, un republican de dreapta, a fost numit prim-ministru.

POPORUL

Numai activitatea clasei muncitoare organizate a putut pune capăt acestui plan, care era pe cale de a se realiza. Fasciştii au obţinut unele succese în acele regiuni unde opoziţia a fost neînsemnată datorită ezitării guvernului. Dar în Catalonia şi, în special, în Barcelona muncitorii de la CNT au arătat cum trebuia luptat. Ei au declarat greva generală şi au ieşit în stradă, cerând arme pe care însă guvernul a refuzat să le dea. În final, au atacat unităţile militare şi au luat de acolo tot ce aveau nevoie. Au fost ajutaţi şi de unii soldaţi, care au întors armele împotriva comandanţilor lor.

Muncitorii au ridicat imediat baricade şi în câteva ore lovitura de stat a fost înfrântă. Armele au fost confiscate şi date unor grupuri de muncitori care au fost trimise în diferite zone pentru a preveni alte acţiuni asemănătoare. Şi Madridul a fost salvat tot datorită iniţiativei şi eroismului muncitorilor. Auzind despre ceea ce se întâmplă în Barcelona, ei au atacat cazarma Montana, principala unitate militară din oraş.

În Valencia ei au înconjurat cazarma timp de 2 săptămâni. Totuşi guvernul a refuzat în continuare să înarmeze pe muncitori, şi numai după ce din Barcelona şi Madrid au fost trimise arme, cazarma a putut fi ocupată. În Asturia, rebelii au fost învinşi după lupte îndelungate, soldate cu numeroşi morţi. Atunci, minerii au format o coloană de 5.000 de oameni înarmaţi cu dinamită şi care a fost trimisă la Madrid.

De-a lungul întregii ţări iniţiativele luate de muncitori şi ţărani au pus capăt acţiunilor fasciştilor încă de la început. Astfel s-a întâmplat în trei sferturi din teritoriul ţării. În restul regiunilor, timp preţios a fost irosit datorită indeciziei oficialităţilor. În Saragoza, muncitorii au eşuat în încercare de a opri acţiunea fascistă. Juan Lopez, lider CNT, a pus acest lucru pe seama faptului că „s-a pierdut prea mult timp la discuţii cu guvernatorul civil, noi crezând chiar şi promisiunile acestuia”.

Astfel, prin acţiunea acestora a fost „Republica spaniolă salvată”. Nu numai CNT, dar şi membrii din UGT şi POUM (Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă) s-au alăturat luptei. Pentru aceşti muncitori, războiul nu a fost doar o ocazie de a-i învinge pe fascişti, dar şi momentul începutului revoluţiei. Miliţii muncitoreşti au fost organizate independent de oblăduirea statului. Întreprinderile abandonate de patroni au fost ocupate iar în zona rurală ţăranii au ocupat pământul. Pentru anarhişti a fost momentul punerii în aplicare a ideilor lor.

CAPITOLUL  2

ANARHISMUL ÎN ACŢIUNE

Anarhismul este  setul de idei cel mai mult greşit înţeles. Cel mai des este descris drept  haos şi violenţă. Nimic mai neadevărat. Anarhiştii cred într-o societate fără clase. Ei se opun capitalismului, deoarece îl văd ca pe un sistem unde profiturile unei mici minorităţi de patroni sunt puse înaintea nevoilor majorităţii. Este un sistem care se bazează pe exploatarea muncitorilor, un sistem care produce inevitabil foamete, sărăcie şi război. Anarhiştii se opun autorităţii în sensul că se opun „dreptului” unei minorităţi de a deţine controlul asupra tuturor. Ei se opun Statului (ceea ce înseamnă guvern, armată, poliţie, judecători), deoarece văd în el instituţia al cărei scop este să impună voinţa minorităţii asupra majorităţii.

Anarhiştii cred în lupta de clasă, cred că patronii şi muncitorii nu au nici un interes comun şi că muncitorii trebuie să se organizeze pentru a prelua conducerea societăţii. Muncitorii simpli sunt chiar capabili să conducă societatea. Acest lucru ar fi posibil printr-un sistem de consilii muncitoreşti bazate pe o democraţie de masă, care ar fi mult mai raţională din punct de vedere democratic şi eficientă decât sistemul actual. Anarhiştii sunt partizanii libertăţii individuale şi luptă împotriva opresiunilor bazate de diferenţe de sex, orientare sexuală, rasă şi religie. Singura limită a libertăţii individuale ar fi aceea că nu ar trebui să se interfereze cu libertatea celorlalţi.

De timpuriu, anarhiştii s-au opus creării Statului Capitalist birocratic în Rusia. La început ei au sprijinit revoluţia dar s-au împotrivit încercărilor bolşevicilor de a acapara puterea în mâinile lor şi de a pune bazele „dictaturii de partid”. Anarhiştii erau de părere că după felul cum te organizezi se observă tipul de societate pe care îl doreşti. Minorităţile nu pot elibera clasa muncitoare, însă aceasta trebuie să se emancipeze prin forţele ei. Democraţia şi aprecierea sunt piesele de bază ale organizării anarhiste. Metoda este acţiunea directă. Decât să se bazeze pe grupuri mici, ei susţin că muncitorii chiar au puterea de a schimba lumea. Puterea aceasta se află în capabilitatea lor de a se organiza la locul de muncă, putere care n-ar trebui folosită doar pentru a se obţine reforme imediate de la patroni, ci chiar pentru a se răsturna întregul sistem capitalist. Această credinţă este de bază în Anarhism. Anarhiştii nu doresc doar controlul muncitoresc asupra industriei, ei vor o societate în care toate relaţiile de autoritate să fie distruse, iar oamenii nu stau după alţii să le conducă viaţa.

BAKUNIN

Anarhismul a avut, şi încă are, o lungă tradiţie în Spania. La mijlocul secolului XIX, ideile anarhiste au pătruns în Spania prin intermediul lui Fanelli, un italian adept al lui Mihail Bakunin, unul din fondatorii anarhismului modern. O secţie spaniolă a Primei Internaţionale a fost înfiinţată şi majoritatea membrilor ei erau de partea anarhiştilor în Internaţională.

Anarhismul s-a dezvoltat rapid datorită condiţiilor economice grele ale muncitorilor şi ţăranilor. Muncitorii au devenit într-un număr din ce în ce mai mare adepţii ideilor sindicaliste sau anarhosindicaliste, apărute la începutul secolului XX. 1911 reprezintă anul înfiinţării CNT. Sindicalismul s-a dezvoltat ca o replică la reformismul sindicatelor existente şi la izolarea anarhiştilor revoluţionari de masele muncitoreşti. Acest lucru s-a întâmplat datorită îndreptării unui număr mic de anarhişti către terorism şi către „propaganda prin fapte”, crezând că vor incita masele la revoluţie comiţând acte revoltătoare.

Sindicalismul a fost o încercare de a oferi o legătură între mişcarea anarhistă şi muncitori. Ideile sale principale se bazează pe unirea tuturor muncitorilor într-un singur mare sindicat. Toţi angajaţii din câmpul muncii ar adera la el. Ei s-ar uni cu ceilalţi muncitori cu slujbe diferite din aceeaşi zonă şi astfel ar fi formată o federaţie zonală. Delegaţii acestora ar forma federaţiile regionale, iar acestea o federaţie naţională. Toţi delegaţii sunt aleşi şi revocabili. Ei ar fi avut de îndeplinit un mandat clar, iar dacă acesta ar fi fost încălcat delegatul ar fi fost înlocuit cu altul nou.

BIROCRAŢIA

Toate eforturile au fost făcute pentru a se împiedica creşterea birocraţiei oficialităţilor fără număr. În CNT exista doar un singur oficial cu normă întreagă. Munca legată de sindicat se făcea în timpul orelor de muncă, dacă era posibil, sau după muncă. Astfel era asigurat contactul permanent între liderii sindicatului şi membrii săi. Frica de birocraţie era aşa de mare încât Federaţiile Industriale care ar fi trebuit să facă legătura între toate fabricile din industrii diferite erau foarte opuse. Ele au fost proiectate în 1931 însă niciodată nu au fost realizate până la capăt.

Sindicaliştii se diferenţiau de celelalte sindicate prin credinţa că sindicatele pot fi folosite nu numai pentru a se obţine reforme de la patroni, ci erau capabile să ajute la răsturnarea sistemului capitalist. Ei erau ferm convinşi că mişcarea sindicalistă va reprezenta „berbecul” care va îngenunchia capitalismul. Ei credeau că motivul pentru care cei mai mulţi muncitori nu erau revoluţionari îl reprezenta sindicatele, care erau mult prea reformiste şi dominate de un birocratism care luase iniţiativa de la muncitori. Alternativa lor era organizarea muncitorilor într-un singur mare sindicat care să pregătească greva generală revoluţionară.

CNT a cunoscut o rapidă dezvoltare de la înfiinţare şi până la izbucnirea războiului civil, având aproape două milioane de membrii. Centrele puternice erau în Catalonia şi Andaluzia. Avea, de asemenea, numeroşi membri în Galicia, Asturia, Levant, Saragosa şi Madrid. Puterea sa se baza mai ales pe muncitorii din industria textilă, de construcţii şi a lemnului, dar şi pe agricultori. Deoarece predica revoluţia socială, a fost supus la numeroase represiuni nu numai sub semidictatura de până la 1931, ci chiar şi sub guvernele reformatoare de după. Frontul Popular, cu susţinătorii săi social-democraţi şi stalinişti, s-a adăugat la această listă care nu a cunoscut mila faţă de CNT.

APOLITICA

CNT nu a fost o organizaţie politică revoluţionară. Era un sindicat muncitoresc. Şi-a afirmat constant apoliticianismul său şi a argumentat faptul că pentru a se realiza revoluţia era necesar ca muncitorii şi ţăranii să pună mâna pe fabrici şi pe pământ. După aceasta, Statul şi celelalte instituţii politice s-ar fi prăbuşit. CNT nu credea că clasa muncitoare trebuie să obţină puterea politică, ci toată puterea trebuia abolită.

Pentru că era sindicat, i-a organizat pe muncitori indiferent de vederile lor politice. Mulţi i s-au alăturat, nu neapărat pentru că erau anarhişti ci pentru că era cel mai activ sindicat şi obţinuse şi rezultate. De fapt, în timpul războiului civil numărul membrilor s-a dublat (după cum s-a întâmplat şi cu UGT) şi datorită faptului că muncitorii erau obligaţi să se alăture unuia din cele două sindicate.

CNT era deschis mai ales celor care nu erau anarhişti. Existau numeroase dispute interne şi au apărut şi tendinţe reformiste. Din această cauză a apărut Federaţia Anarhiştilor din Iberia (FAI) în 1927. Era formată din grupuri cu vederi apropiate şi nu era o organizaţie politică. S-a format cu scopul de a asigura formaţia anarhistă „pură” a CNT. A avut succes în acest demers şi mulţi din membrii FAI au devenit lideri în CNT. Alte organizaţii anarhiste care au existat în preajma izbucnirii războiului civil au fost Federaţia Iberică a Tineretului Libertar (FIJL) şi Femeile Libere (Mujeres Libre).

Nu există nici o tăgadă că răspunsul la lovitura de stat a lui Franco a fost determinat de faptul că CNT şi ideile sale anarhiste aveau o mare influenţă în rândurile muncitorimii. Nu s-a aşteptat reacţia guvernului, iar muncitorii au preluat controlul. Influenţa anarhistă s-a remarcat în formarea miliţiilor, expropierea şi reorganizarea pământului şi naţionalizarea industriei.

MILIŢIILE

Guvernul se găsea într-o situaţie stranie după ce liniştea s-a instaurat după evenimentele din 19 iulie, neavând mijloacele prin care să-şi exercite autoritatea. Cea mai mare parte a armatei se ridicase împotriva lui. Acolo unde rebeliune a fost învinsă, armata a fost desfiinţată, iar muncitorii au luat armele. Sindicatele şi organizaţiile de stânga au început imediat să-i organizeze pe aceşti muncitori înarmaţi. S-au format miliţiile, care au devenit unităţile armatei revoluţionare. La 10 zile după puci 18.000 de muncitori făceau parte din miliţiile din Catalonia. Majoritatea lor erau membrii CNT. În total erau vreo 150.000 de voluntari gata de luptă oricând era nevoie.

Această armată nu era una obişnuită. Nu existau uniforme (în general, eşarfele de la gât indicau cărei organizaţii politice îi aparţinea un membru al miliţiei) şi nici ofiţeri privilegiaţi faţă de soldaţii de rând. Aceasta era o armată revoluţionară şi reflecta principiile celor ce făceau parte din ea. Controlul era democraţia. Unitatea de bază era grupul, format, de obicei, din 10 oameni care îşi alegeau un delegat. 10 grupuri formau o centurie ce alegeau, de asemenea, un delegat. Mai multe centurii formau o coloană, care avea un comitet de război responsabil pentru toate acţiunile coloanei. Şi acesta era ales şi da socoteală muncitorilor. De obicei, coloanele aveau foşti ofiţeri şi artilerişti experţi pentru consiliere, însă aceştia nu deţineau nici o putere.

Muncitorii se înscriau în coloane pentru că aşa doreau. Ei au înţeles nevoia de a lupta şi necesitatea creării unei „armate populare”. Ei au acceptat disciplina nu pentru că aşa li s-a spus, ci pentru că au înţeles nevoia de a acţiona într-o manieră coordonată. Membrii lor acceptau ordinele pentru că aveau încredere în cei ce le dădeau. Aceştia fuseseră aleşi dintre muncitori. Miliţiile erau afiliate unor organizaţii diferite şi adesea aveau propriile ziare. Acestea erau organizaţiile politice ce înţeleseseră legătura dintre politica revoluţionară şi război. Miliţiile formate în Barcelona n-au pierdut timpul şi s-au îndreptat către Aragon, unde Saragoza, capitala provinciei, fusese ocupată de fascişti. Coloana lui Durruti, numită astfel după unul dintre liderii CNT, a condus acest marş şi a eliberat sat după sat. Obiectivul era eliberarea Saragozei, cea care făcea legătura dintre Catalonia şi a doua regiune industrială a ţării – Ţara Bascilor, sursă de materii prime, având, de asemenea, industrie grea şi fabrici de armament.

Coloana lui Durruti a demonstrat cum trebuia luptat împotriva fascismului. Ei au înţeles că războiul civil e şi o bătălie politică, nu numai un conflict militar. În timp ce obţineau victorie după victorie, ei îi îndemnau pe ţărani să ia pământul şi să-l colectivizeze. Coloana a asigurat apărarea pentru ca acest lucru să se întâmple. Ţăranii i s-au alăturat. Ei i-au hrănit pe muncitorii-soldaţi şi mulţi au intrat în rândurile acestor luptători. Într-adevăr, Durruti a trebuit să-i convingă pe unii dintre ei să nu vină alături de el, căci exista riscul ca pământul să nu poată fi lucrat din cauza depopulării, iar colectivizarea să nu mai aibă loc.

În timp ce miliţiile anarhiste obţineau victorie după victorie, ele pierdeau însă pe alte fronturi. Saragoza nu a fost cucerită şi, astfel, un front lung s-a format. Sistemul miliţiilor a fost găsit ţap ispăşitor pentru acest insucces. Staliniştii spuneau că muncitorii erau nedisciplinaţi şi nu se supuneau ordinelor. Ei i-au acuzat pe anarhişti că nu doreau să conlucreze cu ceilalţi la înfrângerea fasciştilor.

O prostie, desigur. Anarhiştii au făcut în continuu apeluri pentru un efort de război comun şi chiar pentru o comandă unică. În schimb, ceea ce ei cereau era ca să se păstreze comanda în rândurile clasei muncitoare. Nu credeau că restabilirea comandei unice trebuia să ducă la reapariţia castei ofiţereşti a vechiului regim militarist.

Problema cu care se confruntau miliţiile era lipsa armelor. Industria militară fusese întreruptă, iar muncitorii din Barcelona trebuiseră să meargă la mari distanţe pentru a face improvizaţii. Au fost fabricate arme şi trimise pe front, dar acestea nu erau de ajuns. George Orwell, care a luptat într-una din miliţiile POUM, a descris situaţia armamentului pe frontul din Aragon. Infanteria „era înarmată mai prost decât elevii de la o şcoală militară din Anglia, cu puşti Mauser care se stricau după cinci focuri trase, cu o mitralieră la 50 de oameni şi cu un pistol sau revolver la 30 de oameni. Aceste arme, atât de necesare în războiul de tranşee, nu erau asigurate de guvernul spaniol…Un guvern care trimite băieţi de 15 ani în prima linie cu arme vechi de 40 de ani şi care păstrează pentru sine oamenii cei mai buni şi armele cele mai noi. S-ar părea că se teme mai mult de revoluţie decât de fascişti.”

Şi ce dreptate avea. Un embargou a fost impus de Marea Britanie în ceea ce priveşte vânzarea armelor către ambele tabere, dar acest lucru nu s-a întâmplat decât pe la mijlocul lunii august. Guvernul, care dispunea de 600.000.000 $ aur, ar fi putut cumpăra armament. În cele din urmă acest aur a luat drumul Moscovei în schimbul armelor, iar când acestea au sosit au fost refuzate sistematic frontului din Aragon, controlat de anarhişti. Armele care au venit au fost distribuite doar centrelor controlate de stalinişti. Un membru al ministerului de război comenta despre armele sosite în septembrie: „Am observat că acestea nu erau împărţite în mod egal, ci erau în mod evident preferate unităţile care alcătuiseră Regimentul 5”. Iar acesta era controlat de stalinişti. Fabricile de muniţie catalane, finanţate de guvern, au fost nevoite să-şi direcţioneze producţia unde dorea guvernul. Această reţinere a armamentului a fost o tactică de bază în lupta staliniştilor şi a aliaţilor lor de a distruge puterea şi prestigiul CNT. Comuniştii doreau să submineze miliţiile în încercarea lor de a reface armata regulată. Dar despre acestea, mai târziu.

Lipsa armelor nu a afectat doar frontul de la Aragon. Irun a căzut tot datorită acestei probleme. Un reporter a descris acest lucru. „Au luptat până la ultimul cartuş (muncitorii din Irun). Când muniţia li s-a terminat, au detonat pachete de dinamită. Când li s-a terminat şi dinamita, s-au repezit cu mâinile goale asupra unui duşman de 60 de ori mai puternic, fiind masacraţi de baionetele acestuia”. La Oviedo, muncitorii au fost respinşi când au încercat să-l cucerească doar cu puştile şi dinamita. Deşi au cerut câteva avioane şi tunuri, aceştia au fost refuzaţi. Din nou, frica guvernului faţă de muncitorii revoluţionari a fost mai presus de înfrângerea fasciştilor.

Este o minciună binecunoscută faptul că miliţiile, imposibil de controlat şi disciplinat, au fost responsabile de înaintarea lui Franco. Toţi cei care au văzut aceste formaţiuni în luptă nu au avut decât cuvinte de laudă pentru eroismul la care au fost martori. Guvernul a făcut o alegere deliberată. A ales să-i lase pe muncitori fără arme, a hotărât că era mai important să înfrângă revoluţia decât fascismul.

PĂMÂNTUL

Ţăranii nu au avut nevoie de îndemnurile lui Durruti pentru a lua pământul în stăpânire. Ei au tot încercat să facă acest lucru de la apariţia Republicii. Într-adevăr, primul guvern al Republicii a trimis trupe să-i ucidă pe ţăranii care făcuseră acest lucru. 109 ţărani au fost ucişi în primii doi ani ai Republicii. În fapt, revoluţia a fost mai avansată în mediul rural. Filosofia anarhistă a fost adoptată de largile pături ale ţărănimii sărăcite. La congresul CNT din 1936 au fost numeroase discuţii asupra organizării viitoarei societăţi anarhiste. Ţărănimea s-a folosit de această oportunitate pentru a-şi pune ideile în aplicare. Eforturile acesteia au demonstrat ce pot face muncitorii (majoritatea analfabeţi) dacă au condiţiile necesare. Ei au demonstrat nonsensul afirmaţiei că anarhismul nu e posibil pentru că societatea s-ar prăbuşi fără conducători, guvern şi autorităţi.

Colectivizarea pământului a fost extensivă. Aproape două treimi din pământul aflat în zona republicană (aflată sub controlul forţelor antifasciste) a fost colectivizat. În acest proces au fost implicaţi între 5 şi 7 milioane de ţărani. Zonele cele mai importante au fost Aragonul cu 450 de colective, Levantul (zona din jurul Valenciei) cu 900 de colective, şi Castilia (zona din jurul Madridului) cu 300 de colective. Nu numai că s-a colectivizat pământul, dar au fost înfiinţate ateliere în acele sate unde ţăranii putea produce unelte, mobilă etc. Brutarii, măcelarii, frizerii ş.a.m.d. au decis să participe la colectivizare.

Colectivizarea din Spania a fost voluntară şi, din această cauză, şi foarte diferită de cea practicată forţat în Rusia lui Stalin. De obicei, se convoca o întâlnire într-un sat anume şi toţi cei prezenţi decideau să pună în folosinţă comună tot pământul, toate uneltele şi animalele pe care le aveau. Acestea se adăugau la cele luate deja de la marii proprietari. Pământul a fost împărţit în loturi şi date unor grupuri de muncitori pentru a le lucra. Fiecare grup avea un delegat care prezenta un punct de vedere la întâlnirile colectivului. Un comitet de conducere era ales şi era responsabil pentru întreaga activitate a colectivului. Acesta se ocupa de cumpărarea materialelor, schimburile cu alte zone, distribuirea produselor şi lucrări publice, cum ar fi construirea şcolilor. Fiecare colectiv ţinea întâlniri periodice ale tuturor membrilor săi.

Dacă nu doreai să intri într-un colectiv ţi se dădea un lot de pământ pe care să-l munceşti numai tu. Nu aveai voie să angajezi lucrători. Nu s-a avut în vedere numai producţia, dar şi distribuirea produselor a fost importantă pentru nevoile oamenilor. În multe regiuni banii au fost desfiinţaţi. Oamenii veneau la magazinul colectivului (de obicei biserici transformate în depozite) şi luau ceea ce aveau nevoie. Dacă nu erau destule cantităţi, se introduceau raţiile, astfel încât fiecare lua în mod egal din ceea ce îi trebuia. Dar raţiile nu prea au fost introduce datorită producţiei mare obţinute sub noul sistem.

În ceea ce priveşte agricultura, revoluţia a izbucnit la momentul potrivit. Recoltele strânse şi care urmau să fie vândute pentru a aduce profituri mari câtorva latifundiari au fost împărţite celor nevoiaşi. Doctorii, brutarii, frizerii etc. au primit astfel de produse în schimbul serviciilor lor. Acolo unde banii au continuat să circule, a fost introdus un „venit familial” astfel încât plata să se facă pe baza nevoilor şi nu a orelor muncite.

Producţia a crescut foarte mult. Tehnicienii şi inginerii agronomi i-au ajutat pe ţărani să se folosească cât mai bine de pământ. Au fost introduse noi metode ştiinţifice şi în unele zone producţia agricolă a crescut cu până la 50%. Era îndeajunsă producţie pentru a hrăni colectivele şi miliţiile din zonele respective. Câteodată, existau cantităţi mari care permiteau schimbul cu colectivele din oraşe în schimbul utilajelor. De asemenea, a fost distribuită hrană comitetelor de aprovizionare care se ocupau cu distribuirea acesteia în zonele urbane.

Ca şi în cazul miliţiilor, şi colectivele au fost împroşcate cu calomnii. S-a pretins că fiecăruia îi păsa numai de persoana lui şi nu îl interesa soarta celorlalţi. O minciună sfruntată căci în multe regiuni au fost introduse fondurile egalităţii, astfel încât să se redistribuie surplusul zonelor mai bogate către cele mai sărace. Utilaje şi experţi au fost trimişi mai ales în zonele care aveau mai mare de nevoie de aceste lucruri. Şi într-adevăr, un factor care indică solidaritatea existentă este că 1.000 de colectivişti din Levant, regiune destul de dezvoltată, s-au mutat în Castilia, zonă mai puţin dezvoltată, pentru a ajuta la dezvoltarea ei.

S-au format federaţii de colective, cea mai de succes fiind cea din Aragon. În iunie 1937 a fost organizată o întâlnire a Federaţiilor Regionale ale Ţăranilor. Ţelul acesteia era formarea unei federaţii naţionale „pentru coordonarea şi extinderea mişcării colectiviste şi, de asemenea, pentru a asigura o distribuire echitabilă a produselor pământului, nu mai pentru colective, cât şi pentru întreaga ţară”. Din păcate însă, multe colective au fost distruse, şi nu de forţele lui Franco, ci de trupele generalului stalinist Lister, înainte ca acest lucru să aibă loc.

Colectiviştii nu erau interesaţi numai de bunăstarea materială. Educaţia era una din principalele lor preocupări şi datorită acestui fapt mulţi copii au primit una pentru prima oară în viaţa lor. Dar acest lucru nu s-a produs în sistemul clasic de învăţământ. Metodele lui Francisco Ferrer, faimosul anarhist pedagog, au fost aplicate. Copii erau învăţaţi mai întâi să citească şi să scrie, apoi erau învăţaţi să  fie interesaţi despre ceea ce era în jurul lor. S-a avut grijă de oamenii bătrâni şi au fost construite case speciale pentru ei. S-a avut grijă, de asemenea, de refugiaţii din regiunile aflate sub controlul fasciştilor.

INDUSTRIA

Deşi revoluţia s-a desfăşurat mai mult în zona rurală decât în cea urbană, multe câştiguri trebuie menţionate. Cele mai multe s-au obţinut în Catalonia, centrul industrial al ţării şi al CNT. Peste 3.000 de întreprinderi au fost colectivizate în Barcelona. Toate serviciile publice, nu numai în Catalonia ci în toată zona republicană, au fost preluate şi conduse de comitete muncitoreşti.

Pentru a ne face o idee despre nivelul colectivizării, iată o listă a unui observator (Burnett Bolloten în „Marele Camuflaj”, o carte care nu e anarhistă din nici un punct de vedere). El scrie: „căile ferate, tramvaiele şi autobuzele, taxiurile şi vapoarele, lumina şi companiile electrice, companiile gazului şi ale apei, fabricile de automobile şi utilaje, minele şi fabricile de ciment, întreprinderile textile şi fabricile de hârtie, concernele electrice şi chimice, fabricile de sticlă şi parfumuri, întreprinderile pentru prepararea hranei şi fabricile de băuturi alcoolice au fost confiscate şi controlate de comitete muncitoreşti”. El continuă cu „cinematografele şi teatrele legale, ziare şi tipografii, magazinele şi hotelurile, restaurantele de lux şi barurile au fost, de asemenea, confiscate”.

Această descriere arată clar că imaginea anarhismului care ar fi în legătură numai cu ateliere mici este neadevărată. Întreprinderi mari, unele cu mii de angajaţi, au fost preluate şi conduse de comitetele muncitoreşti.

Uneori, aceste unităţi au fost preluate deoarece patronii le-au abandonat sau au întrerupt producţia pentru a sabota revoluţia. Dar muncitorii nu s-au oprit din lucru şi marile unităţi au fost preluate şi conduse direct de ei. În altele au fost formate „comitete muncitoreşti” pentru a asigura continuarea producţiei (acestea au funcţionat pentru a-şi impune dreptul de veto acolo unde muncitorii nu preluaseră conducerea de la patroni).

În fiecare întreprindere, adunarea muncitorilor era unitatea de bază. În interiorul întreprinderilor, muncitorii trebuiau să-şi aleagă delegaţi pentru a le rezolva problemele zilnice. Tot ce era de importanţă majoră era de competenţa adunării muncitorilor. Aceasta alegea un comitet format din 5 până la 15 membrii, care alegea un manager pentru a se ocupa de conducerea zilnică a întreprinderii. Pentru fiecare ramură economică exista un Consiliu  Economic, format din reprezentanţii celor două sindicate importante (CNT şi CGT) şi reprezentanţi ai comitetelor de fabrici. Din aceste comitete făceau parte şi tehnicieni pentru a acorda consiliere tehnică. Scopul acestui Consiliu Economic era de a stabili un plan economic general.

În fabrici şi alte locuri de muncă condiţiile de muncă s-au îmbunătăţit şi salariile au fost egalizate. Să vedem acum cum colectivizarea chiar a îmbunătăţit lucrurile. Să luăm de exemplu tramvaiele. Din 7.000 de muncitori în această ramură, 6.500 erau membrii CNT. Datorită luptelor de stradă toate transporturile au fost oprite. Sindicatul Transportului (după cum fiecare sindicat-membru al CNT avea un nume) a numit o comisie formată din 7 membrii pentru a ocupa sediul administrativ, în timp ce alţii trebuiau să inspecteze liniile şi să elaboreze un plan cu reparaţiile necesare. La 5 zile de la încetarea luptelor, 700 de tramvaie, în loc de 600, circulau vopsite în roşu şi negru, culorile CNT, pe străzile din Barcelona.

Odată cu dispariţia motivaţiei profitului, securitatea transportului a devenit mai importantă iar numărul accidentelor s-a redus. Taxele au fost scăzute şi serviciile îmbunătăţite. În 1936, 1.843.516  de persoane au folosit acest serviciu. În 1937 peste 50 de milioane de oameni au călătorit cu tramvaiele. Ramura tramvaielor mergea atât de bine încât muncitorii au fost capabili să dea bani celorlalte sectoare ale transportului public. Salariile au fost egalizate pentru toţi muncitorii şi au crescut peste procentele anterioare. Pentru prima dată, serviciul medical a fost gratis pentru forţa de muncă.

În acelaşi timp în care îşi eficientizau munca, muncitorii au avut timp să fabrice rachete şi alte arme pentru efortul de război. Ei munceau ore suplimentare, iar duminica munceau pentru lupta antifascistă. Pentru a sublinia şi mai mult că a scăpa de patroni şi conducători nu ar duce la o prăbuşire a ordinii, este faptul că în doi ani de colectivism au fost doar 6 cazuri de furt de la locul de muncă.

A avut loc o mare reorganizare pentru a face economia mai eficientă. Multe întreprinderi mici, neproductive, au fost închise iar producţia a fost concentrată acolo unde exista utilajul cel mal bun. În Catalonia au fost închise 70 de turnătorii. Numărul tăbăcăriilor a scăzut de la 70 la 41, iar toată  ramura prelucrării lemnului a fost reorganizată de sindicatul muncitorilor acestei ramuri din CNT.

În 1937 guvernul central a recunoscut că industria de război din Catalonia producea de 10 ori mai mult decât tot restul Spaniei şi putea creşte încă de 4 ori dacă Catalonia ar fi dispus de mijloacele necesare de obţinere a materiilor prime.

Nu numai producţia a fost în centrul atenţiei. Mulţi paraziţi din clasa de mijloc au fost eliminaţi din procesul distribuţiei. A fost colectivizată întreaga piaţă a peştelui, ouălor, a fructelor şi legumelor. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu piaţa laptelui ceea ce a dus în Barcelona la închiderea a 70 de întreprinderi de pasteurizare neigienice. Peste tot au fost formate comitete de aprovizionare. Toate aceste lucruri au nemulţumit clasa de mijloc. Pentru ea, ce avea dorinţa de a face din elementele ei mari patroni, revoluţia a fost un pas înapoi.

Din nou s-au organizat fondurile de egalizare pentru ca să fie ajutate colectivele mai sărace. Au existat numeroase probleme, într-adevăr. Multe pieţe au fost pierdute în zona fascistă, iar relaţiile cu unele pieţe externe au fost temporar întrerupte. Materia primă era în cantităţi mici deoarece sursele de aprovizionare erau întrerupte, iar când se obţineau fondurile erau blocate de guvernul central. Aceasta a reprezentat neajunsul colectivizării.

Băncile nu au fost colectivizate şi rezervele de aur, de care s-a mai vorbit, erau în mâinile guvernului. (CNT elaborase un plan pentru a le colectiviza însă acesta a fost anulat în ultimul moment)

În ciuda acestor probleme producţia a crescut şi condiţiile de viaţă ale multor muncitori s-au îmbunătăţit. În octombrie 1936 guvernul a fost obligat să recunoască colectivizarea printr-un decret. Era, de asemenea, şi o încercare de a controla viitoarele colectivizări.

REVOLUŢIA SOCIALĂ

Aceasta a fost o privire scurtă asupra colectivizării care a avut loc. În concordanţă cu principiile anarhiste, revoluţia nu s-a oprit aici. Pentru prima dată în Spania, muncitorii au putut beneficia de servicii medicale – organizate de Federaţia Medicilor din CNT. Federaţia avea 40.000 de membrii care lucrau în domeniul sănătăţii – asistenţi, doctori, administratori, ordonanţe. Încă o dată, cel mai mare succes a fost repurtat în Catalonia unde s-a putut asigura un serviciu medical adecvat pentru toţi locuitorii ei – 2,5 milioane de oameni.

Nu numai că s-au asigurat serviciile medicale obişnuite, dar au fost tratate şi victimele războiului civil. A fost pus în aplicare un program de medicină preventivă prin intermediul centrelor medicale comunitare. În 1937, la congresul lor, toţi cei implicaţi în sistemul medical au elaborat un plan de sănătate pentru o viitoare societate anarhistă în Spania în cazul unei revoluţii victorioase.

Şi rolul femeilor s-a schimbat. Multe câştiguri au fost obţinute de acestea. În legătură cu rolul lor în războiul civil, observatorii au evidenţiat faptul că ele au avut o participare efectivă în lupta antifascistă. Ele au fost prezente peste tot – în comitete, în miliţii, în prima linie a frontului. De altfel, la început, în primele bătălii, femeile au luptat cot la cot cu bărbaţii. Nu a fost nici cazul ca femeile să-i înlocuiască acasă pe bărbaţii aflaţi pe front. (Un lucru obişnuit în timp de război, iar când acesta se sfârşeşte şi nu mai e nevoie de forţa lor de muncă sunt trecute înapoi la cratiţă)

Ele au făcut parte din miliţii şi au luptat de la egal la egal cu bărbaţii. Ele au organizat colective şi au luptat împotriva sexismului trecutului, care nu îşi avea locul într-o revoluţie reală.

Organizaţia anarhistă a femeilor, Mujeres Libres (Femeile Libere), avea 30.000 de membre. Era activă încă dinainte de război, organizând femeile muncitoare şi distribuind informaţii despre contracepţie. În timpul războiului, avortul a fost legalizat în zona republicană. Au fost înfiinţate centre pentru femei, inclusiv pentru mamele necăsătorite şi pentru prostituate.

S-a înregistrat o modificare a atitudinii faţă de femei din toate punctele de vedere. O participantă la războiul civil spunea: „era ca şi cum toţi am fi fost fraţi şi surori. Întotdeauna m-a enervat faptul că bărbaţii din această ţară nu le-au considerat pe femei ca pe nişte fiinţe umane cu drepturi. Dar acum era o schimbare radicală. Cred că a apărut spontan, din mişcarea revoluţionară…”[1].

Peste tot se putea observa schimbarea. Tot aspectul Barcelonei se schimbase. Restaurantele nu mai erau, locul lor fiind luat de case colective de servit masa. În aer plutea spiritul de camaraderie.

Peste tot administraţia fusese înlocuită cu consilii ale muncitorilor şi ţăranilor. Comitetul Apărării din Aragon a fost expresia cea mai înaltă a acestui fapt. Acesta a condus provincia şi a coordonat activitatea colectivelor şi a miliţiilor. Toate forţele antifasciste erau reprezentate în el, însă majoritatea o deţineau anarhiştii. În Catalonia, pe 21 iulie a fost organizat Comitetul Central al Miliţiilor Antifasciste. Din 15 membrii, 5 erau anarhişti, 3 erau din partea UGT, POUM avea un reprezentant, la fel şi partidul comunist, iar republicanii aveau 4 membrii. Deşi anarhiştii erau majoritari în această provincie, ei au sperat că împărţind puterea astfel de comitete se vor înfiinţa şi în zonele unde CNT era mai slab.

Aşa se prezenta situaţia în 1936. Deşi încă exista, guvernul Frontului Popular nu mai avea nici o putere, lipsindu-i organele represive ale statului. Puterea era împărţită în părţi fără număr şi împrăştiată în mii de oraşe şi comune, unde comitetele revoluţionare preluaseră controlul asupra fabricilor şi pământului, asupra mijloacelor de transport şi comunicare, asupra poliţiei şi a armatei. Lupta politică, economică şi militară se ducea independent de guvern şi, într-adevăr, în ciuda voinţei acestuia.

O astfel de situaţie poartă numele de putere duală/dualism. Puterea guvernului era prea slabă ca să concureze cu puterea muncitorilor şi a ţăranilor. Iar puterea nu era încă îndeajuns de conştientă de a se dispensa de existenţa guvernului. Eşecul în această privinţă i-a permis acestuia să revină şi să pună stăpânire pe situaţie. Pentru a înţelege cum s-a întâmplat acest lucru, trebuie să studiem rolul Partidului Comunist şi al conducerii CNT.

CAPITOLUL 3

CONTRAREVOLUŢIA

Comportamentul Partidului Comunist Spaniol şi al Partidului Socialist Unit din Catalonia (PSUC) a fost unul de a reprezenta cât mai bine interesele lui Stalin decât pe cele ale clasei muncitoare spaniole. Ele au negat faptul că o revoluţie avusese loc. Apoi au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a reprima revoluţia care nu avusese loc. În ceea ce le privea, războiul civil trebuia să ducă doar la restaurarea democraţiei în Spania. Pentru a înţelege de ce s-a adoptat o astfel de poziţie, trebuie să privim în afara Spaniei.

STALIN

Stalin credea că „socialismul” din URSS trebuia apărat, mai presus de orice. Interesele clasei muncitoare europene (şi chiar mondiale) au trebuit să fie puse pe locul doi de către birocraţia conducătoare din Rusia. Iar aceasta s-a simţit ameninţată în anii ’30. Hitler a ajuns la putere în anul 1933 şi, în ciuda faptului că Stalin nu voia un conflict cu Germania (de fapt, chiar la 3 luni după venirea naziştilor la putere, Stalin a semnat o prelungire a pactului germano-sovietic din 1926), relaţiile dintre cele două state s-au răcit.

Stalin se temea de faptul că Anglia şi Franţa ar fi putut semna un tratat cu Germania, ceea ce ar fi însemnat că Rusia putea fi atacată de Hitler. Credea că Anglia şi Franţa s-ar fi bucurat în cazul unui conflict sovieto-german, în care nu s-ar fi amestecat, iar când cele două combatante ar fi fost epuizate de război, Anglia şi Franţa ar fi luat supremaţia Europei.

Din această cauză, Stalin a semnat cu Franţa în 1935 un pact de asistenţă mutuală, însă acesta nu conţinea şi clauze militare. Pentru Franţa, acest pact însemna încetarea ultimelor legături de cooperare între Rusia şi Germania, dar, în acelaşi timp, şi încetarea opoziţiei Partidului Comunist Francez faţă de politica de apărare a guvernului.

Astfel, pentru a preveni orice reglare de conturi dintre Anglia, Franţa şi Hitler pe seama Rusiei, pentru ca pactul franco-sovietic să fie garantat şi să nu cadă în desuetitudine şi pentru ca şi alte ţări să fie atrase în semnarea unor pacte asemănătoare (Anglia mai ales), era necesar în mod imperios ca să vină la putere guverne ostile intereselor Germaniei în Europa răsăriteană. Pe această linie a fost adoptată tactica Fronturilor Populare la al VII-lea Congres Mondial al Cominternului din august 1935. În Comintern, cunoscut şi sub numele de a III-a Internaţională, erau reunite toate partidele comuniste din lume, considerate secţii ale Partidului Comunist Rus şi aflate sub conducerea acestuia.

FRONTURILE POPULARE

Obiectivul imediat al acestei politici era atragerea clasei mijlocii şi a unor pături largi din rândurile patronatului în largul front popular antifascist. Pentru a realiza acest lucru, partidele comuniste trebuiau să abandoneze tactica politicii revoluţionare. Urma să fie o luptă pentru păstrarea sistemului democratic burghez, iar pentru a atrage clasa mijlocie, partidele republicane şi liberale, nu au mai fost adoptate poziţii extremiste de către partidele comuniste.

Politica Frontului Popular a avut chiar succes. La începutul anului 1936 în Spania şi Franţa au fost formate guverne ale Fronturilor Populare. Programele acestor guverne erau foarte moderate. În Spania, o propunere a partidului socialist de naţionalizare a pământului a fost respinsă datorită opoziţiei republicanilor. Aici, Frontul Popular era format din Partidul Republican, Uniunea Republicană, Paridul Socialist, POUM, Partidul Sindicalist, naţionalişti basci şi catalani (care îşi vedeau ameninţată autonomia de dreapta), şi, bineînţeles, Partidul Comunist.

Când a izbucnit războiul civil, directiva lui Stalin a fost clară: toate eforturile aveau să fie îndreptate pentru atingerea unui singur ţel – câştigarea suportului Angliei şi Franţei şi să se reuşească obţinerea abandonării poziţiei neutre a acestora. În august 1936 a fost semnat un tratat de neintervenţie, sperându-se că astfel conflictul din Spania nu se va extinde. Stalin credea că dacă Anglia şi Franţa şi-ar fi abandonat neutralitatea conflictul ar fi luat proporţii (Germania şi Italia deja acordau ajutor naţionaliştilor) în urma căruia, Rusia neimplicându-se, părţile s-ar fi epuizat iar la sfârşit conducătorii URSS-ului ar fi putut deveni stăpânii Europei. Astfel, aspectele revoluţionare ale războiului civil aveau să fie negate iar lupta avea să fie (aşa cum a şi fost văzută mai târziu) portretizată drept una numai pentru drepturi democratice. La început, staliniştii au simţit nevoia de a vorbi despre nevoia unei revoluţii atunci când fasciştii vor fi fost învinşi. Chiar şi această vorbărie goală a luat sfârşit în curând.

Desigur, concepţia stalinistă (şi leninistă) asupra socialismului este radical diferită de cea anarhistă. În anarhism, important este faptul ca poporul să preia conducerea societăţii, care va fi exercitată apoi printr-un sistem de consilii. Pentru stalinism, socialismul nu e altceva decât naţionalizarea tuturor obiectivelor, iar conducerea societăţii revine Statului, unde locul şi rolul primordial îl ocupă Partidul Comunist. Controlul trece în mâinile tehnicienilor, profesioniştilor şi birocraţilor, care îşi vor dezvolta şi ei o clasă cu interese proprii. Chiar dacă staliniştii s-au hotărât să lupte pentru „socialism”, ei tot au trebuit să îi învingă pe anarhişti.

Această politică de „vrăjeală” a guvernelor Angliei şi Franţei a fost sortită eşecului încă de la început – nu numai datorită pregătirii militare insuficiente, dar şi datorită crezului că în cazul implicării celor două într-un război cu Hitler atât Franţa şi Anglia, cât şi Germania ar fi fost slăbite, iar Rusia şi-ar fi întărit poziţiile. În toată această perioadă de până la începerea celui de-al doilea război mondial, Anglia a căutat să ajungă la o înţelegere cu Hitler, ceea ce i-a permis acestuia să atace liber în răsărit Rusia.

MARINA

Activitatea Marinei, care rămăsese fidelă republicii, a fost mult redusă pentru a nu atinge interesele Angliei şi Franţei în strâmtoarea Gibraltar. Marina hărţuise cu succes baza lui Franco din Maroc, însă activitatea acesteia a fost oprită pentru a mulţumi cele două puteri. Tot pe linia acestei politici, guvernul republican a refuzat să recunoască independenţa Marocului şi astfel să-l lipsească pe Franco de baza sa cea mai importantă. Dacă s-ar fi procedat altfel, ar fi însemnat ca interesele coloniale ale Franţei şi Angliei în Africa de Nord să fie îngrădite. Exemplul Marocului spaniol ar fi putut să ducă la mişcări asemănătoare în alte locuri. Într-adevăr, la un moment dat, guvernul republican era gata să accepte o pătrundere a anglo-francezilor în Maroc în schimbul intervenţiei acestora.

Revoluţia care izbucnise era jena supremă pe care o suportaseră comuniştii. Orice şansă pe care o avuseseră în câştigarea Franţei şi Angliei de partea lor fusese năruită o dată cu izbucnirea revoluţiei sociale. Era imposibil ca astfel guvernele Franţei şi Angliei să mai intervină de partea revoluţionarilor. Astfel, revoluţia a fost ascunsă şi, în cele din urmă, reprimată. Puterea colectivelor şi a miliţiilor avea să fie distrusă.

La începutul războiului civil, Partidul Comunist Spaniol avea 40.000 de membrii. Apare întrebarea firească cum o astfel de organizaţie nesemnificativă a putut răsturna cursul evenimentelor şi să preia rolul cel mai important în cadrul Frontului Popular.

În construirea partidului, comuniştii s-au axat pe Catalonia, care era inima revoluţiei. Mişcarea colectivistă afectase serios clasa mijlocie. Micile afaceri fuseseră închise şi, peste tot, oamenii din clasa de mijloc se vedeau excluşi în timp ce comitetele muncitoreşti preluaseră distribuirea produselor. Clasa mijlocie s-ar fi putut reîntoarce la partidele tradiţionale, dar acestea erau văzute ca incapabile să oprească mişcarea colectivistă. Partidul Comunist era singurul partid care vorbea în mod serios despre protejarea proprietăţii acestora sau de înapoierea acestora din posesia muncitorilor. Un fost comunist spunea: „în Murcia şi peste tot pancartele şi fluturaşii noştri făceau apel la comercianţi pentru adeziunea lor la partidul comunist, promiţând garantarea proprietăţii private”.

MĂRIREA

Paridul Comunist a crescut rapid. În câteva luni de la izbucnirea războiului, 76.700 de ţărani-proprietari, arendaşi, împreună cu 15.485 de persoane din clasa de mijloc urbană s-au înscris în acest partid. Influenţa sa în rândurile acestora a fost mai mare decât o arată aceste cifre, căci alte mii de persoane din celelalte clase sociale, fără a fi membre oficiale ale acestui partid, s-au aflat sub aripa sa ocrotitoare. Pentru a proteja interesele clasei de mijloc de la oraşe, în Catalonia, partidul a organizat 18.000 de comercianţi, meşteşugari şi mici manufacturieri într-o organizaţie denumită C.E.P.C.I. Solidad Obrero (Solidaritatea Muncitorească), ziarul CNT, scria că mulţi membrii din această organizaţie erau „patroni intransigenţi, care nu acceptau o mişcare muncitorească organizată”. Până în martie 1937, partidul avea 250.000 de membrii.

Au fost luate şi alte măsuri pentru creşterea influenţei partidului. La numai 4 zile de la revolta militară, comuniştii au fuzionat cu socialiştii catalani pentru a forma PSUC. UGT din acea regiune a intrat sub sfera de dominaţie comunistă. Mulţi membrii marcanţi, atât din Partidul Socialist, cât şi din UGT, au trădat şi au trecut la comunişti, unii în mod secret. Mulţi membrii ai Partidului Socialist nu au văzut la început nici o diferenţă mare între politica lor şi cea a Partidului Comunist în ceea ce privea mijloacele de câştigare a războiului înainte de revoluţie, atitudinea conciliatoare faţă de puterile străine, etc. Deoarece însă comuniştii aveau cel mai puternic aparat de partid (alcătuit după modelul moscovit), partidul lor a putut să se extindă pe seama socialiştilor.

Mulţi au aderat la acest partid datorită „zelului prozelitismului, imensa propagandă făcută cu pricepere, vigorii sale, capacităţii sale de organizare şi a prestigiului pe care îl dădeau armele sovietice.”

Comuniştii au preluat controlul asupra JSU (Tineretul Socialist Unit). Acest grup a rezultat dintr-o fuziune a organizaţiilor de tineret comuniste şi socialiste. Avea 50.000 de membrii şi s-a înfiinţat cu puţin timp înainte ca războiul civil să izbucnească. Mulţi dintre liderii Tineretului Socialist au trecut de partea comuniştilor o dată cu fuziunea, asigurând astfel controlul acestora asupra organizaţiei nou-înfiinţate.

Ar fi greşit să spunem că contrarevoluţia care a avut loc a fost doar rezultatul activităţii şi a liniei urmate de Partidul Comunist. Republicanii şi Socialiştii au fost de acord cu ei. Republicanii, care duceau lipsă de o bază reală în rândul maselor, s-au retras din prim-plan şi au cedat comuniştilor misiunea delicată de a se opune revoluţiei sociale şi de a apăra clasa de mijloc. Chiar şi Largo Caballero, care a devenit prim-ministru în august, într-un timp socialist şi lider al UGT, a declarat la formarea guvernului că „este necesar să sacrificăm limbajul revoluţionar pentru a câştiga prietenia puterilor democrate” şi că „guvernul spaniol nu luptă pentru socialism, ci pentru democraţie şi un regim constituţional”. Deşi Caballero nu a mers până la capăt alături de comunişti, au existat mulţi din partidul său, chiar şi dintre aliaţii săi apropiaţi, care urmau linia comunistă împotriva revoluţiei sociale.

Trebuie spus, de asemenea, că participarea membrilor CNT în guvern a dus la creşterea contrarevoluţiei. Ei au intrat în guvernul catalan în septembrie (trebuie să reamintim că regiunea Cataloniei era semiautonomă), iar în guvernul naţional în noiembrie 1936. Problema aceasta o vom trata mai pe larg în ultimul capitol; totuşi, trebuie spus că intrarea lor în guvern a dus la o creştere a credibilităţii acestuia în ochii poporului. Elementul cheie era de a demonstra lumii că lupta în Spania era numai pentru restaurarea democraţiei, de a reconstrui aparatul de stat şi de a returna guvernului puterea şi autoritatea care era în mâna muncitorimii înarmate. Participarea CNT la guvernare nu a fost decât pentru a iluziona masele că ele aveau o miză în guvern şi care trebuia apărată. 

ARMELE RUSEŞTI

În ceea ce priveşte Partidul Comunist, acesta a condus contrarevoluţia. El a avut rolul cel mai important şi a luat deciziile cele mai importante. Comuniştii au fost singurii care se exprimaseră despre „necesitatea” contrarevoluţiei şi au avut determinarea de a o îndeplini. Posibilitatea de a face acest lucru provenea din faptul că Rusia era singura ţară care aproviziona Republica cu arme. (Mexicul era cealaltă ţară care o ajuta, însă cu cantităţi mici de muniţie). Sovieticii nu aduceau numai arme, ci şi consilieri tehnici şi militari, care cu timpul au preluat conducerea operaţiunilor militare.

Staliniştii vor susţine că ruşii au dat arme încă de la început. De fapt este o minciună, căci Stalin, în prima fază, a aderat la pactul de neintervenţie pentru a nu intra în contradicţie cu Vestul. Primele arme au sosit abia în octombrie şi asta datorită temerii că ajutorul german şi italian ar fi înclinat balanţa victoriei în favoarea fasciştilor. Ajutorul a fost oferit „sub acoperire şi astfel încât să limiteze posibilitatea implicării Rusiei în război” (Krivitsky în cartea „In Stalin’s Secret Service”, p.81 – acesta a fost şeful serviciului sovietic de spionaj din Occident în timpul lui Stalin). Datorită temerii de izbucnire a unui război cu Italia şi Germania, ajutorul a fost limitat la a impulsiona rezistenţa până când Marea Britanie şi Franţa ar fi intervenit. Iar acest ajutor a trebuit să fie plătit – rezervele de aur ale Spaniei au trebuit să fie mutate la Moscova.

Comuniştii ştiau că, dacă o contrarevoluţie ar fi întărit Statul, cu ajutorul lor trebuia recâştigat controlul asupra armatei şi poliţiei. Nu avea nici un rost să se spună muncitorilor să oprească colectivizarea şi să predea armele în cazul în care acest ordin nu ar fi putut fi impus. Toate Statele se bazează pe această folosire a forţei şi din această cauză nici o revoluţie nu poate avea succes decât dacă poporul este înarmat.

Datorită ajutorului sovietic, a fost relativ uşor pentru comunişti să preia controlul asupra armatei. Acest lucru nu a fost posibil datorită cantităţii de armament trimis, ci fiindcă URSS era singura sursă majoră de aprovizionare cu material de război. Prieto, ministrul marinei şi aviaţiei, spunea adesea cu haz despre ministerul său că „el nu este ministru sau orice altceva pentru că nu avea autoritate asupra forţelor aeriene. Adevăratul ministru al aerului era generalul sovietic Duglas.”

Militarizarea

Datorită acestui control militar, comuniştii, ajutaţi şi de alţii, au forţat militarizarea. Sistemul miliţiilor a fost desfiinţat. A fost refăcută armata regulată cu ofiţeri, înregimentări, saluturi şi diferite solde. Miliţiile care au refuzat să intre sub controlul Ministerului de Război (iar multe miliţii ale CNT şi POUM chiar au refuzat acest lucru) au început să intre în criză de armament şi muniţie. Nu le mai rămăsese nici o soluţie.

Noua armată s-a construit sub controlul comuniştilor. Aceştia ştiau că fără controlul armatei nu ar fi putut avea controlul asupra taberei antifasciste. Datorită Regimentului 5 (cea mai importantă unitate controlată de stalinişti) care a avut un rol important în destrămarea acestei armate, comuniştii au reuşit să obţină controlul asupra a 5 din cele 6 brigăzi ale noii armate. De asemenea, au obţinut controlul şi asupra Comisariatului General de Război, întemeiat pentru a exercita controlul politic asupra armatei prin intermediul comisarilor politici. Şi cum majoritatea acestora erau stalinişti, ei controlau şi distriburea ziarelor politice spre front. În mod invariabil,toate ziarele anarhiste au fost oprite. Tot ceea ce soldaţii puteau citi erau minciunile Partidului Comunist.

Nu a fost refăcută numai armata, ci şi poliţia şi mai ales mult urâta Gardă Civilă, care fusese folosită ca instrument de represiune împotriva CNT. Numele ei era acum Garda Naţională Republicană. A fost reînfiinţată şi Garda de Asalt, care avea 28.000 de recruţi la începutul lunii decembrie. Carabinierilor, care reprezentau poliţia de frontieră şi aveau în atribuţii vămile şi erau sub controlul ministrului de finanţe Negrin (un simpatizant comunist), le-a fost mărit efectivul la 40.000. Înainte de război erau doar 16.000 de carabinieri şi acesta era efectivul lor în toată Spania. Subsecretarul lui Negrin a afirmat clar care trebuia să fie rolul îndeplinit de ei: „Voi sunteţi gardienii statului, iar acei vizionari care cred că o situaţie haotică licenţioasă şi de indisciplină socială este permisă greşesc amarnic, căci armata poporului, precum şi voi, Carabinierilor, veţi împiedica acest lucru”.

Statul însuşi instituise un monopol al forţei. Patrulele muncitoreşti care apăruseră în iulie au fost desfiinţate. Muncitorilor li s-a ordonat să predea armele, iar cei care refuzau să facă acest lucru erau catalogaţi drept „fascişti”. Se spunea că era nevoie de aceste arme pe front. Este adevărat că pe front era mare nevoie de arme, însă acest motiv a fost adus numai pentru a dezarma pe muncitorii revoluţionari. Numeroase arme se aflau în posesia poliţiei. George Orwell a remarcat că după incidentele de la începutul lunii mai „anarhiştii erau conştienţi că şi în cazul în care predau armele, PSUC le va opri, şi, de fapt, chiar aşa s-a şi întâmplat după ce luptele s-au terminat. În acelaşi timp, pe străzi stăteau grămezi de arme, care ar fi fost binevenite pe front, dar care erau păstrate pentru forţele „nepolitice” din spatele frontului”[2].

Contrarevoluţia şi-a îndreptat atenţia acum asupra Colectivelor. Pe 7 ianuarie 1937 a fost declarată desfinţarea comitetelor muncitoreşti de aprovizionare. Distribuirea hranei a trecut în competenţa G.E.P.C.I. Acest lucru a dus la lipsuri şi a determinat inflaţia preţurilor. Pentru prima de când începuse războiul, Barcelona cunoştea foametea, cu toate că mâncare era destulă. Vina a fost aruncată asupra colectivelor, însă se ştia că dacă întrai în PSUC făceai rost în mod sigur de mâncare.

NAŢIONALIZAREA

Întreprinderilor care refuzau să intre sub controlul guvernului le-a fost întreruptă finanţarea. După cum s-a scris mai sus, băncile nu fuseseră preluate de muncitori, aşa că guvernul avea un atu important faţă de muncitori. Astfel a fost proclamată naţionalizarea marii industrii, care a intrat astfel sub controlul guvernului. Guvernul a susţinut că acest lucru era necesar pentru efortul de război. Tot el a afirmat că colectivele erau ineficiente şi că fiecare întreprindere era preocupată numai de propriul profit. Nu se poate nega că acest lucru era valabil în ceea ce priveşte unele colective. Însă obiectivul CNT-ului era coordonarea prin socializare şi prin controlul muncitoresc. Însă pentru a se realiza acest lucru, proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie trebuia desfiinţată. Desigur, comuniştii nu putea permite ca acest lucru să se întâmple atâta timp cât se bazau pe clasa mijlocie.

În ceea ce priveşte colectivizarea pământului, acest lucru a fost posibil numai în cazul proprietăţilor deţinute de fascişti, pe când proprietăţile care fuseseră deţinute de partizanii Republicii trebuiau înapoiate. Până unde erau dispuşi comuniştii să acţioneze, s-a văzut când a fost invadat Aragonul. Consiliul de Apărare al Aragonului a fost declarat ilegal în august 1937. Declaraţia a fost urmată de invazia Diviziei a 11-a condusă de gen. Lister (membru PSUC). Conform CNT-ului, pământurile, uneltele agricole, vitele şi caii, care fuseseră confiscate de la susţinătorii stângii, au fost înapoiate foştilor proprietari.

În unele sate, fermelor nu li s-au acordat seminţele necesare cultivării, în timp ce 600 de membrii CNT au fost arestaţi. În total, 30% din colective au fost distruse şi cultivarea cerealelor a fost întreruptă. După cum se poate imagina, din această invazie şi represiune care i-au urmat nu au rezultat decât ură, resentimente şi deziluzii. Ţăranii au început să se întrebe pentru ce luptă. Nu este nici o îndoială că din această deziluzie a rezultat şi prăbuşirea frontului câteva luni mai târziu. Atacuri similare au avut loc şi asupra colectivelor din Levant şi Castilia.

Aceste fapte au demonstrat cât erau de dispuşi „socialiştii” din Partidul Comunist să urmeze ordinele lui Stalin. Un aspect şi mai sinistru al acestei situaţii este existenţa în Spania a închisorilor ce aparţineau poliţiei sovietice secrete – GPU (predecesoara KGB). Existenţa lor a fost atestată dincolo de orice îndoială. În decembrie 1936 Pravda scria: „iar în ceea ce priveşte Catalonia, epurarea troţkiştilor şi a anarho-sindicaliştilor a început şi se va desfăşura cu aceeaşi energia cu care s-a desfăşurat în URSS”.

Iată ce a declarat Krivitsky despre activitatea GPU în Spania, decizia de acţiona în Spania fiind luată la o întâlnire de urgenţă pe 14 septembrie la Moscova: „GPU avea propriile sale închisori speciale. Unităţile sale au îndeplinit răpiri şi asasinări. Omorau în temniţe ascunse şi făceau raiduri fulger. Ministerul Justiţiei nu avea nici o autoritate asupra GPU. Era o putere în faţa căreia tremurau şi unii membrii ai guvernului Caballero. Guvernul sovietic părea că ţinea foarte strâns de Spania loialistă ca şi cum ar fi fost deja o posesiune sovietică”. (citat din Stalin’s Secret Service p. 102)

Scopul era eliminarea revoluţionarilor. Toţi cei care ar fi putut vorbi împotriva a ceea ce comuniştii făceau puteau fi următorii care să sufere. Nin, liderul POUM, a fost ucis de GPU, la fel ca şi Camillo Berneri, un anarhist italian care critica din interiorul conducerii CNT. Acesta a editat un ziar – Guerra di Classe – în care se argumenta necesitatea unui război revoluţionar împotriva fascismului. Acesta a fost ucis de aşa-zişii „socialişti” pentru poziţia lui revoluţionară. În iulie 1937, 60 de membrii CNT au dispărut, un termen folosit de acum pentru cei eliminaţi de poliţia secretă şi care azi se aplică pentru dictaturile din America Latină.

DOUĂ CĂI

Astfel, s-au dezvoltat două căi exclusive de luptă împotriva fascismului. În primul rând, este vorba de metoda folosită de stalinişti şi susţinătorii lor. Încearcă să te opui conducătorilor din Anglia şi Franţa şi speră că ei vor reacţiona împotriva ta. Aşa că luptă într-un război aşa cum a fost Războiul Civil pentru a legitima conducătorii Spaniei. Pune principiile politice pe plan secund. Pune politica revoluţionară într-un colţ întunecat. Strânge mii de arme în spatele frontului pentru represiunea mişcării muncitoreşti. Distruge colectivizarea şi sacrifică câştigurile obţinute de muncitori şi ţărani pentru interesele internaţionale ale lui Stalin.

Opusă acestei metode a fost credinţa că un război revoluţionar ar fi trebuit purtat. În consecinţă, fă din ideile revoluţionare arma ta. Dă pământul celor ce-l muncesc şi fabricile muncitorilor. Fă propagandă în spatele liniilor fasciste. Dă-le ţăranilor un motiv real pentru a lupta împotriva lui Franco. Explică-le clar că este în beneficiul lor colectivizarea. Însă, după evoluţia evenimentelor mulţi se temeau că staliniştii le vor distruge colectivele. Dacă s-ar fi făcut din cedarea pământului ţăranilor punctul principal al planului de luptă, Franco ar fi fost lipsit de mulţi soldaţi care erau fii şi fiice de ţărani. Dă libertate Marocului. Dacă ar fi fost o revoltă acolo, Franco ar fi fost lipsit de una din bazele sale importante de aprovizionare cu arme şi provizii. Apelează la ajutorul clasei muncitoreşti europene (ale cărei guverne nu ar fi avut nici un interes de a sprijini Revoluţia Spaniolă). Cere ajutorul clasei muncitoare franceze, care în 1937 intra în al doilea an de conflict social, ce începuse cu un an înainte cu greve de masă. Acţiunea lor ar fi putut preveni intervenţia Franţei, şi poate a Marii Britanii, împotriva revoluţiei.

Pune mâna pe rezervele de aur şi expropiază băncile. Foloseşte aceşti bani pentru a cumpăra arme şi asigură-te că ele ajung pe front, acolo unde e nevoie mai mare de ele. Aceste lucru ar fi trebuit îndeplinite. Nu există nici o garanţie că ar fi adus victoria, dar ar fi produs o scânteie care ar fi aprins întreaga Europă şi ar fi scos din izolare Revoluţia Spaniolă. Ar fi putut fi un punct de cotitură pentru toată Europa. În schimb, Spania a fost o altă victimă a fascismului, iar Războiul Civil a fost preludiul conflagraţiei mondiale sângeroase ce a urmat. Frontul Popular nu ar fi putut duce la bun final aceste acţiuni pentru că era bazat pe o alianţă de clase sociale. Era nevoie ca muncitorii să preia întregul control. Acest lucru era posibil, mai ales în Catalonia unde ar fi trebuit convocat un congres al consiliilor muncitoreşti şi să fie proclamată apoi Republica Muncitorească. Dacă acest exemplu ar fi fost urmat în toată Spania, atunci s-ar fi putut desfăşura un război revoluţionar. Nu ar fi fost un război care i-ar fi adus înapoi la guvernare pe comunişti, socialişti şi republicani, ci ar fi fost un război care ar fi eliberat masele subjugate.

Însă clasa muncitoare nu a preluat puterea. CNT, care era în poziţia de a face acest lucru, a refuzat. A optat pentru colaborare şi a susţinut decret după decret subminând astfel revoluţia. În mod obiectiv, liderii CNT şi FAI au devenit contrarevoluţionari. Într-o dualitate care deţine puterea, ori clasa muncitoare preia controlul, răsturnând clasa conducătoare, ori clasa conducătoare preia puterea. Nu există cale de mijloc. CNT-ul în colaboraţionismul său nu a putut merge decât într-o singură direcţie. Nu pot exista revoluţii făcute doar pe jumătate. Clasa muncitoare trebuie să i se dedice în totalitate sau revoluţia va fi condamnată la eşec. Deci de ce n-au fost în stare anarhiştii să preia puterea? Dar despre acest lucru vom vorbi în paginile următoare.

CAPITOLUL 4

O NOUĂ REVOLUŢIE

După cum s-a scris şi mai sus, anarhiştii sunt împotriva Statului – a tuturor statelor, fie ele liberale, democratice, monarhii sau totalitare. Anarhiştii văd Statul (şi prin asta se înţelege armata, poliţia,guvernul, birocraţia) ca organul prin care clasa conducătoare îşi menţine controlul asupra maselor. O idee centrală în concepţia anarhistă este că statul trebuie distrus şi înlocuit cu un sistem bazat pe consilii muncitoreşti şi ale comunităţilor. Delegaţi ai fiecărei întreprinderi şi comunităţi vor merge la consilii regionale, iar acestea vor trimite delegaţi la consiliile naţionale şi, eventual, chiar internaţionale. Delegaţii vor avea un mandat clar, iar toate deciziile majore vor trebui luate în adunările muncitoreşti.

Uneori, aceste consilii apar în mod spontan sau ca mijloace de rezistenţă, după cum au fost Sovietele în timpul revoluţiei ruse. Iniţial, ele au fosat comitete de grevă, dar s-au dezvoltat rapid în organisme pe care se putea baza construcţia noii societăţi. Această idee e centrală în concepţia anarhistă. O societate liberă nu poate fi construită pe vechile structuri, ci trebuie construite unele noi prin care producătorii să fie, în mod direct, reprezentaţi. Revoluţiile nu au loc în parlamente sau guverne sau prin încercarea de a prelua vechea maşinărie existentă a statului.

Consiliile şi colectivele care au apărut în timpul Războiului Civil au fost organismele pe care s-ar fi putut construi o revoluţie. Dar ar fi fost nevoie ca ele să fie aduse împreună la un nivel regional şi naţional, astfel încât puterea muncitorilor şi a ţăranilor s-ar fi afirmat şi ar fi îndepărtat astfel de la conducere guvernul central. Acest lucru ar fi însemnat, însă, refuzul de a împărţi puterea cu rămăşiţele clasei conducătoare şi ar fi fost un pas uriaş către o revoluţie completă.

C.N.T.

Companys, prim-ministrul catalan. El le-a declarat că regiunea se afla sub controlul lor şi că el ar deveni servito             CNT a refuzat să facă însă acest lucru. După 9 iulie, liderii săi au fost convocaţi de rul lor credincios, dacă ei ar prelua puterea. Însă au refuzat. În schimb, ei au făcut un apel pentru formarea Comitetului Central al Miliţiilor Anti-Fasciste. Acesta a fost primul pas făcut spre colaboraţionism. În acest organism erau reprezentate toate partidele politice, inclusiv republicanii. Acesta a funcţionat cot la cot cu guvernul catalan. Comitetul Central şi-a încetat existenţa în septembrie 1936 în momentul în care CNT a intrat la guvernare. În noiembrie, 4 membrii CNT, dintre care doi erau şi membrii FAI, au intrat în guvernul central de la Madrid.

Acest lucru era foarte departe de ceea ce se declarase în Buletinul informativ al CNT-FAI din septembrie 1936. Într-un articol intitulat „Inutilitatea guvernării” se spunea că expropierile care aveau loc vor duce ipso facto la „lichidarea statului burghez, care va muri asfixiat”. Acum, membrii CNT-FAI intrau chiar în guvernul acestui stat.

S-au oferit numeroase motive pentru justificarea acestui lucru. În principal, s-a pus accentul pe motivul privind atitudinea Marii Britanii şi a Franţei. Se spunea că dacă ar fi avut loc o revoluţie socială, aceasta ar fi fost înăbuşită şi nu ar mai fi fost trimise arme de către puterile occidentale (ceea ce oricum s-a şi întâmplat). Ei au hotărât că trebuie făcută o distincţie clară între câştigarea războiului şi izbucnirea unei revoluţii, iar câştigarea războiului prima faţă de revoluţie. Acest lucru însemna colaborarea în cadrul largului front antifascist, iar „…pentru a putea câştiga războiul şi a salva poporul nostru şi lumea, acesta (CNT) este gata să colaboreze cu oricine într-un organ director, indiferent dacă acesta s-ar numi consiliu sau guvern”.(CNT, ziarul CNT din regiunea Madridului, 23 octombrie 1936)

Un alt motiv a fost faptul că prin intrarea la guvernare se puteau consolida câştigurile deja obţinute. Astfel ei „ar fi putut normaliza viaţa politică din Spania prin legalizarea comitetelor revoluţionare”. (Juan Lopez, ministrul anarhist al comerţului) De asemenea, s-a mai susţinut că intrarea la guvernare s-a făcut numai pentru recunoaşterea internaţională a guvernului, revoluţia putând continua sub vălul guvernului legal.

Datorită acestor motive, unitatea antifascistă a fost menţinută şi orice ar fi putut duce la destrămarea acesteia a fost înăbuşit violent. Guvernul ştia că era foarte util în a avea reprezentanţi CNT, acest lucru fiind un instrument în plus în controlul maselor. Oricum, trebuie subliniat că decizia de a se intra la guvernare a fost luată de Comitetul Naţional, fără o consultare în prealabil a membrilor CNT. Acest lucru a reprezentat o deviaţie de la tradiţia luării deciziilor, fiindcă conducerea CNT a susţinut necesitatea de a nu se întârzia în luarea unei astfel de decizii.

LUPTELE DIN MAI

Rolul jucat de CNT în guvern a fost clar ilustrat de ceea ce este cunoscut sub numele de „luptele din mai”. Pe 3 mai 1937, trei camioane pline cu poliţişti şi conduse de stalinistul Salas, comisarul ordinii publice, au încercat să preia Palatul Telefoanelor din Barcelona, care era controlat de un comitet CNT-UGT încă de la începutul războiului. Scopul acestei acţiuni era preluarea controlului asupra clădirii şi a sistemului telefonic de la muncitori. Telefoniştii fuseseră apţi în a ţine o evidenţă a ceea ce se întâmpla în urma ascultării telefoanelor guvernului. De asemenea, acest lucru reprezenta şi un efort al guvernului de a ocupa puncte strategice în oraş în vederea unui atac general.

Poliţiştii au putut ocupa primul etaj, datorită acţiunii lor surprinzătoare, însă numai până aici au putut avansa. A început schimbul de focuri. Vestea s-a răspândit rapid şi în doar câteva ore comitetele defensive locale ale CNT-FAI au trecut la acţiune, înarmându-se şi ridicând baricade. POUM a venit în ajutorul lor şi astfel muncitorii controlau cea mai mare parte a oraşului. Guvernul nu controla decât zona centrală a oraşului, care era însă foarte vulnerabilă.

S-a trecut la acţiune şi în alte zone ale Cataloniei. Gărzile Civile au fost dezarmate, iar sediile PSUC au fost ocupate ca „măsură preventivă”. Nu s-a tras nici un foc în prima noapte, şi până a doua zi muncitorii îşi întinseseră baricadele până în suburbii. De asemenea, în aceste acţiuni s-a implicat şi TINERETUL LIBERTARIAN (FIJL). Având controlul oraşului, muncitorii ar fi putut trece la atac, însă un ordin de la Casa CNT (statul-major CNT) a interzis orice acţiune şi le-a cerut muncitorilor să părăsească baricadele.

Liderii CNT au trecut la negocieri cu guvernul, ceea ce a avut drept consecinţă acordarea de timp forţelor guvernamentale de a-şi întări clădirile aflate sub controlul lor şi de a ocupa turnurile Catedralei. De-a lungul întregii zile de marţi (4 mai), Comitetul Regional al CNT a făcut apeluri repetate prin portavoci pentru destrămarea baricadelor şi întoarcerea la muncă a muncitorilor. În timp ce se făceau aceste apeluri negocierile au continuat, iar la Casa CNT au început să sosească apeluri de la centrele muncitoreşti care începuseră să fie atacate. Miniştrii CNT din guvern au fost rechemaţi de la Valencia (unde se afla sediul guvernului central) pentru a-şi continua apelurile la adresa muncitorilor.

Negocierile, care au continuat, nu au dus la nimic în ceea ce priveşte controlul Palatului Telefoanelor. Muncitorilor li s-a ordonat să părăsească baricadele, iar aceştia, din nefericire, s-au conformat. Joi (6 mai), clădirea a fost evacuată, iar PSUC a preluat controlul ei. În aceeaşi zi, PSUC a preluat controlul şi asupra Gării, ce fusese controlată în prealabil tot de CNT. Astfel de lucruri s-au întâmplat peste tot în Catalonia.

5.000 de Gărzi de Asalt au sosit vineri de la Valencia. Represiunea care a urmat a fost extrem de dură. În urma acestor zile din mai, 500 de oameni au murit, 1.100 au fost răniţi, iar alte sute au murit în urma „curăţeniei” care a urmat în săptămânile următoare.

În mai a trecut şi contolul asupra ordinii publice din Catalonia la Valencia, iar în consecinţă a dispărut autonomia catalană. După evenimentele din mai, miniştrii CNT împreună cu Caballero au fost excluşi din guvern. Noul guvern se afla sub un control evident stalinist. Miniştrii CNT îşi îndepliniseră misiunea şi nu mai era astfel nevoie de ei. Contrarevoluţia a izbucnit la puţin timp după luna mai prin decrete după decrete care subminau comitetele revoluţionare. Acest lucru a fost posibil după ce coloana vertebrală a revoluţiei – muncitorimea catalană – a fost zdrobită.

„Prietenii lui Durruti”

În timpul evenimentelor de la începutul lunii mai a apărut o alternativă la politica practicată de Comitetul Naţional al CNT sub forma Prietenilor lui Durruti (PlD). Acest grup, format în martie 1937, avea în componenţa sa militanţi CNT care se opuneau politicii de militarizare a miliţiilor. Ei şi-au luat numele de Durruti de la cel ce condusese miliţiile din Aragon şi care apărase revoluţia până la sacrificiu. Când i s-a spus că CNT ar fi trebuit să intre la guvernare pentru a se legaliza câştigurile de până atunci ale revoluţiei, el a răspuns: „Când muncitorii îi expropiază pe burghezi, când cineva atacă o proprietate străină, când ordinea publică se află în mâinile muncitorilor, când miliţiile sunt controlate de sindicate, când, de fapt, are loc o revoluţie de jos în sus, cum este posibil să se legalizeze acest lucru?”

În martie, Jaime Balius, unul din militanţii de frunte din PlD, a spus că „noi, anarhiştii, am ajuns la limita concesiilor…nu mai trebuie făcut nici un pas înapoi. E vremea acţiunii. Trebuie să salvăm revoluţia. Dacă vom continua să cedăm din poziţiile noastre, fără nici un dubiu, în scurt timp vom fi copleşiţi. Datorită acestui motiv fundamental este nevoie de o nouă orientare a mişcării noastre”.

Prin această direcţie nouă se urmărea să se pună capăt anarhismului apolitic. „Pentru a-l învinge pe Franco – trebuie să distrugem burghezia şi pe aliaţii acesteia- staliniştii şi socialiştii. Statul capitalist trebuie distrus definitiv şi trebuie instauratăo putere muncitorească în funcţie de ierarhia comitetelor muncitoreşti. Anarhismul apolitic a eşuat”. În timpul „luptelor din mai”, aceştia au cerut instaurarea unei junte revoluţio-nare. Au făcut un apel pentru dezarmarea forţelor poliţieneşti, socializarea economiei, dizolvarea partidelor politice care se întorseseră împotriva clasei muncitoare. În concluzie, au cerut puterea pentru muncitori. Au cerut muncitorilor să rămână pe baricade până când vor deţine controlul asupra Cataloniei. Marţi, 6 mai, Comitetul Regional al CNT a dat un comunicat în care PlD erau consideraţi „agenţi provocatori”. În aceiaşi zi, PlD au dat şi ei o declaraţie care conţinea un atac virulent la adresa CNT şi în care se susţinea că fusese irosită o mare oportunitate revoluţionară. PlD au fost în cele din urmă excluşi din CNT la sfârşitul lui mai. Sediile lor au fost ocupate de poliţie, iar ei au fost scoşi în afara legii.

Junta

Aţi putea fi surprinşi de faptul că anarhiştii au făcut apel pentru o „juntă”, dar ce se urmărea prin acest lucru?  În broşura lor  – către o Nouă Revoluţie – apărută la mijlocul anului 1938, PlD a explicat ce ar fi însemnat junta. Ei au descris-o ca pe o mică variaţie în anarhism. „Organul va fi organizat după cum urmează: membrii Juntei revoluţionare vor aleşi în mod democratic prin vot în organizaţiile sindicale. Se vor lua in considerare şi camarazii noştri plecaţi pe front. Aceşti camarazi au dreptul la reprezentare…Cei în funcţii vor trebui să fie realeşi, pentru a nu se ataşa prea mult de aceste posturi. Iar sindicatele îşi vor exercita controlul asupra activităţilor juntei”.

Acesta nu era un grup de lideri care se numeau ei înşişi în funcţii, ci era un organ democratic prin care muncitorii puteau conduce societatea şi să ducă la sfârşit revoluţia. Partidele politice şi organizaţiile care nu aveau legătură cu clasa muncitoare nu aveau dreptul la reprezentare. Această idee era total diferită de teoria lui Lenin privind „dictatura proletariatului” (a se citi a Partidului), care a avut consecinţe atât de dramatice în Rusia.

PlD reprezentau o deviere de la linia tradiţională apolitică a CNT. Ei recunoşteau faptul că putea statului nu va dispare pur şi simplu, ci va trebui distrusă şi înlocuită cu puterea consiliilor muncitoreşti. Erau de acord cu faptul că revoluţiile sunt totalitare atâta timp cât „ceea ce se întâmplă este că diferitele aspecte ale revoluţiei sunt rezolvate în mod progresiv, dar având în vedere faptul că clasa care reprezintă noua ordine a lucrurilor deţine şi cea mai mare responsabilitate”.

Ei au recunoscut şi defecte sindicalismului. Nimic nu poate fi negat militantismului CNT. Ierarhia distruse capitalismul, iar locul acestuia fusese luat de colectivele muncitoreşti şi ţărăneşti. Aceştia luptaseră eroic în cadrul miliţiilor, iar membrii CNT au surprins pe toată lumea prin curajul pe care l-au dovedit în lupte.

Dar datorită apoliticianismului CNT, după ce fabricile şi pământurile au fost preluate, nu s-a ştiut cum să se procedeze în continuare. În viziunea lor, Statul trebuia să moară „pe cale naturală”. Dar nu s-a întâmplat astfel. Deşi CNT a avut idei foarte bune în ceea ce priveşte o viitoare societate anarhistă şi despre nevoia clasei muncitoare de a înfăptui o revoluţie, în schimb nu a putut stabili o legătură între situaţia revoluţionară şi ţelul comunismului libertarian. După cum declarau PlD – „Noi (CNT) nu am avut un program concret. Nu am avut nici o idee în ce direcţie ne îndreptam. Debordam de lirism, dar când totul a fost gata, nu am ştiut ce să facem cu masele de muncitori sau cum să dăm un efect entuziasmului popular”. Au sustinut că CNT ar fi trebuit „să treacă pe locul şoferului în ţară şi să dea o lovitură de graţie la tot ceea ce era demodat şi arhaic”.

Însă CNT nu a înţeles acest lucru. Ei şi-au pus problema în termenii colaborare democratică /dictatură anarhistă. Garcia Oliver, unul din miniştrii CNT şi membru FAI, a spus: „CNT şi FAI s-au decis pentru colaborare şi democraţie, renunţând astfel la totalitarismul revoluţionar care ar fi dus la sufocarea revoluţiei de către anarhişti şi la o dictatură confederată”. Le-a fost frică să preia frâiele. Însă nu a fost problema de impunere a unei „dictaturi anarhiste”, cât de creare a noi organisme care să le asigure puterea prin intermediul maselor revoluţionare. Sindicalismul nu a putut oferi o astfel de soluţie, deoarece vedea sindicatele (de ex. CNT) drept organele pe care urma să se construiască noua societate.

Deoarece Statul nu a murit, CNT a simţit că trebuia să se implice la conducerea lui pentru a deţine un anumit control. Au ajuns astfel la concluzia că numai aşa ar fi putut să aibă un cuvânt de spus. Au mers însă şi mai departe şi tot ce a rezultat apoi a fost rezultatul nevoii de a justifica această participare. Iată şi un exemplu: „În prezent, guvernul, ca organism care controlează organele statului, nu mai reprezintă un instrument de împărţire a societăţii în clase. Şi, de asemenea, va fi o opresiune mai mică asupra oamenilor acum când membrii CNT au intervenit”. (Solidaridad Obrero, 4 noiembrie 1936).

Alternativa

PlD au fost o expresie a opoziţiei faţă de această formă de gândire. Nu numai în ziarul lor, Prietenii Poporului, dar şi în nenumăratele publicaţii locale ale CNT, cât şi în cele ale UGT, POUM şi ale Tineretului Libertarian se poate găsi această opoziţie. Totuşi, trebuie spus că această opoziţie a căpătat un contur când era deja prea târziu. PlD nu au avut timpul necesar de a câştiga oamenii de partea lor. Ei au înţeles necesitatea unei regrupări pentru a prelua conducerea CNT. „Avantgarda – militanţii revoluţionari de la PlD, POUM şi Tineretul Libertarian, trebuie să se regrupeze pentru a elabora un program al proletariatului revoluţionar”.

În această frază observăm ideea nevoii unei minorităţi revoluţionare de a se autoorganiza pentru a asigura conducerea maselor. Nu o conducere de genul „noi ştim totul”, ci o conducere bazată pe idei. Una bazată pe înţelegerea a ceea ce a mers prost şi ceea ce trebuie făcut. Că PlD nu s-au văzut ei înşişi drept „conducătorii atotştiutori” reiese clar din propunerea lor pentru o juntă.

Revoluţia Spaniolă nu neagă anarhismul. Ea a dovedit cu mult înainte de Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia,  falimentul Stalinismului şi al Capitalismului de Stat rusesc. Activităţile staliniştilor au fost total diferite de ceea ce adevăraţii socialişti ar fi făcut.

Pe de altă parte, anarhiştii s-au aruncat într-o bătălie împotriva fascismului şi a cauzei sale, capitalismul. Din păcate, revoluţia nu a fost completă, liderii CNT împiedicând acest lucru. Într-adevăr, comportamentul lor dovedeşte efectul pe care îl are puterea asupra tuturor, chiar şi asupra acelora care se proclamă anarhişti. Spania a oferit lecţii importante pentru anarhişti. A dovedit nepotrivirea sindicalismului, nevoia pentru un anarhism politic şi pentru o organizare politică anarhistă. Trebuie să înţelegem că Statul şi puterea politică nu vor „muri” pur şi simplu, ci trebuie distruse.

Însă mai presus decât toate celelalte lecţii, Spania a dovedit ceea ce oamenii obişnuiţi pot face dacă au condiţiile adecvate. Data viitoare, când cineva va declara că muncitorii sunt proşti şi nu pot prelua conducerea societăţii, arătaţi-le exemplul Spaniei. Arătaţi-le ceea ce muncitorii şi ţăranii (aceştii fiind analfabeţi în cea mai mare parte) au făcut. Spuneţi-le că ANARHISMUL ESTE POSIBIL.

ANEXĂ

CRONOLOGIA RĂZBOIULUI CIVIL SPANIOL

1936

16 FEBRUARIE – Frontul Popular câştigă alegerile.

17 IULIE -  Rebeliunea militară din Maroc.

18 IULIE – Rebeliunea se extinde şi în Spania.

19 IULIE – Franco vine cu avionul în Tetuán din Insulele Canare şi preia comanda armatei din Africa; Santiago Casares Quiroga demisionează de la conducerea guvernului republican; José Giral formează noul guvern şi aprobă înarmarea generală a populaţiei.

20 IULIE  – Începutul asediului Alcazarului de Toledo.

21 IULIE – Naţionaliştii deţin controlul asupra Marocului, Insulelor Canare, Insulelor Baleare (exceptând Minorca), zona nordică cu Sierra de Guadarama şi râul Ebro (exceptând Asturia, Santander, nordul Ţării Bascilor, Catalonia). Dintre oraşele importante, insurgenţii deţin controlul asupra Sevilliei, iar republicanii asupra Madridului şi Barcelonei.

23 IULIE – Naţionaliştii formează un guvern sub denumirea de Junta pentru Apărare Naţională la Burgos.

24 IULIE – Începutul ajutorului francez pentru tabăra republicană.

28 IULIE – Sosirea primelor avioane germane şi italiene în ajutorul naţionaliştilor.

IULIE-AUGUST – Revoluţia socială „spontană”; colectivizarea.

8 AUGUST – Franţa închide graniţa cu Spania.

14 AUGUST – Naţionaliştii ocupă Badajoz, unindu-se astfel cele 2 părţi ale teritoriului naţionalist.

4 SEPTEMBRIE – Socialiştii preiau conducerea guvernului republican prin Francisco Largo.

9 SEPTEMBRIE – Conferinţa de la Londra asupra neintervenţiei în Spania.

SEPTEMBRIE – Cominternul aprobă crearea Brigăzilor Internaţionale.

1 OCTOMBRIE – Franco se declară şef al statului şi generalissim. Guvernul republican acordă autonomie Ţării Bascilor – Euzkadi -, având ca preşedinte pe José Antonio Aguirre.

4 NOIEMBRIE – În timp ce naţionaliştii sunt la porţile Madridului, CNT intră în guvernul Largo Caballero.

6 NOIEMBRIE – Defenisva Madridului este organizată de nou-înfiinţata Junta de Defensa, condusă de gen. Jose Miaja. Guvernul republican se mută la Valencia.

8 NOIEMBRIE – Începutul bătăliei Madridului. Sosirea primelor Brigăzi Internaţionale.

18 NOIEMBRIE – Germania şi Italia recunosc guvernul lui Franco.

19 NOIEMBRIE – Conducătorul anarhist Buenaventura Durruti este grav rănit la Madrid şi moare a doua zi.

23 NOIEMBRIE – Ia sfârşit bătălia Madridului; frontul se stabilizează, ambele tabere fiind epuizate.

1937

17 IANUARIE – Naţionaliştii încep bătălia pentru Malaga.

6 FEBRUARIE – Trupele republicane ajung la Almeria, după o retragere prost organizată din Malaga şi sub bombardamentul continuu al aviaţiei germane.

6-24 FEBRUARIE – Ofensiva naţionalistă în Jarama, în încercarea de a izola Madridul. În urma unor lupte grele, forţele republicane le opresc de la atingerea acestui obiectiv.

8-18 MARTIE – Bătălia de la Guadalajara, o altă încercare de izolare a Madridului. După o înaintare rapidă a forţelor naţionaliste şi italiene, republicanii trec la contraatac, cu ajutorul tancurilor şi avionelor sovietice; italienii suferă o grea înfrângere.

31 MARTIE – Începutul ofensivei naţionaliste asupra oraşului Bilbao.

19 APRILIE – Franco proclamă unirea Falangei şi a Carliştilor, formându-se astfel Falange Española Tradicionalista y de las Juntas de Ofensiva Nacional-Sindicalista (FET y de las JONS).

26 APRILIE – Bombardamentul Legiunii Condor a Luftwaffe asupra localităţii Guernica.

3-8 MAI – Revolta POUM şi CNT în Barcelona.

17 MAI – Guvernul Largo Caballero cade. Dr. Juan Negrin, socialist, preia conducerea guvernului.

16 IUNIE – POUM este scos în afara legii, iar liderii săi sunt arestaţi.

19 IUNIE – Căderea oraşului Bilbao în mâinile naţionaliştilor, ceea ce duce la prăbuşirea sistemului defensiv, optimist denumit, Cinturón de Hierro (Centura de Fier).

21 IUNIE – Agenţii sovietici îlasasinează pe liderul POUM, Andreu Nin.

7-26 IULIE – Bătălia de la Brunete. În încercarea de a reduce presiunea naţionalistă asupra Madridului, republicanii pornesc o ofensivă, cucerind Brunete şi mutând frontul cu 8 km. Contraatacul naţionalist eşuează complet.

31 NOIEMBRIE – Guvernul republican abandonează Valencia pentru Barcelona.

15 DECEMBRIE – Începutul bătăliei de la Teruel.

1938

8 IANUARIE – Trupele republicane preiau controlul asupra oraşului Teruel, înconjurat de forţele naţionaliste. Iarna grea împiedică trupele trimise de Franco să ajungă la timp aici.

20 FEBRUARIE – Trupele republicane sunt obligate să părăsească Teruelul şi să urmeze şoseau către Valencia, sub presiunea trupelor marocane. Sfârşitul bătăliei de la Teruel.

6 MARTIE – Bătălia navală de la Capul Palos.

13 MARTIE – Franţa îşi redeschide graniţa cu Spania pentru tranzitul de arme către tabăra republicană.

5 APRILIE – Ministrul socialist al apărării, Indalecio Prieto, demisionează în semn de protest faţă de influenţa sovietică asupra armatei.

15 APRILIE – Naţionaliştii ajung la Vinaroz, pe ţărmul mediteranei, divizând tabăra republicană în două.

IUNIE – Franţa îşi închide iar graniţa cu Spania.

24 IULIE – Începutul bătăliei de pe Ebro. Forţele republicane încearcă să creeze o diversiune şi să distragă naţionaliştii de la atacul asupra Valenciei şi să uşureze presiunea asupra Cataloniei. La început, republicanii obţin succese importante, însă sunt copleşiţi de forţele aeriene naţionaliste superioare. Luptele puternice se prelungesc până în noiembrie.

21 SEPTEMBRIE – Într-un discurs la Liga Naţiunilor, dr. Negrin, conducătorul guvernului republican, anunţă retragerea de pe front a Brigăzilor Internaţionale.

30 OCTOMBRIE – Forţele naţionaliste contraatacă, forţându-le pe cele republicane să se retragă înapoi peste Ebro.

18 NOIEMBRIE – Sfârşitul bătăliei de pe Ebro.

23 DECEMBRIE – Începutul bătăliei Barcelonei. Este lansat un atac naţionalist pe 6 coloane, din Pirinei până la Ebro. Aceştia ocupă Borjas Blancas, încercuiesc Tarragona şi ajung la marginile Barcelonei. Guvernul republican se retrage din Barcelona la Gerona, cu toate că trupele sale continuă să menţină defensiva oraşului.

1939

15 IANUARIE – Franţa permite, din nou, tranzitul armelor către Spania.

26 IANUARIE – Barcelona cade în mâinile naţionaliştilor.

5 FEBRUARIE – Naţionaliştii cuceresc Gerona, iar armata republicană din Catalonia e aproape dezintegrată.

27 FEBRUARIE – Marea Britanie şi Franţa recunosc regimul lui Franco.

28 FEBRUARIE – Manuel Azaña demisionează din funcţia de preşedinte al Spaniei.

4-12MARTIE – Lovitura anticomunistă a col. Segismundo Casado. Pe străzile Madridului are loc un război civil în cadrul războiului civil. Consejo de Defensa Nacional, condus de col. Casado, încearcă să negocieze fără succes cu Franco. Guvernul republican pleacă în exil în Franţa.

28 MARTIE – O dată cu dezintegrarea armatei republicane, naţionaliştii ocupă şi Madridul.

29 MARTIE – Încetarea efectivă a ostilităţilor.

1 APRILIE – Franco anunţă sfârşitul războiului.

PRINCIPALELE ORGANIZAŢII PARTICIPANTE LA RĂZBOIUL CIVIL SPANIOL

Grupurile de stânga

CNT Confederación Nacional del Trabajo – Confederaţia Generală  a Muncii, organizaţie anarho-sindicalistă.

FAI Federación Anarquista Iberica – Federaţia Anarhistă Iberică, aripa militantă a mişcării anarhiste

PCE Partido Comunista de España  – Partidul Comunist Spaniol, subordonat Moscovei

POUM Partido Obrero de Unificación Marxista – Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă, grupare troţkistă, independentă de PCE şi PSUC

Prietistas – aripă a PSOE

PSOE Partido Socialista Obrero Español – Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol

PSUC Partido Socialista Unificado de Cataluña – Partidul pro-marxist din Catalonia, fondat în 1936

UGT Union General de Trabajadores – Sindicat socialist

Grupurile de dreapta

Carlists  – Carliştii doreau o guvernare autocratică în frunte cu o dinastie regală adversă

CEDA Confederación Española de Derechas Autónomas – grupare majoră de dreapta, condusă de Gil Robles

Falange – partidul fascist spaniol

[2] George Orwell, Omagiu Cataloniei, p.151

La data de 16.06.2010 la palatul justitiei sala nr.3 cei 6 anarho-sindicalisti au fost achitati de acuzatiile aduse de statul Sarb .  Judecatorul Gerasimovic a spus că decizia instanţei nu este motivată politic, ci se bazează pe faptul că nu există dovezi care să sprijine acuzaţiile aduse împotriva  celor 6 .

http://iwa-ait.org/?q=node/47

Sindicatul liber al muncitorilor (Freie Arbeiterinnen- und Arbeiter-Union – abreviat: FAU) Berlin a obtinut pe  10.06.2010  o  victorie in urma deciziei unei instante superioare care a decis in baza “dreptului la exprimare” ca FAU Berlin se poate numi in continuare sindicat. Decizia de ieri anuleaza o decizie a curtii regionale din Berlin, care in ianuarie 2010 interzisese ca FAU Berlin sa se mai numeasca sindicat. http://www.indymedia.org/it/2010/05/937785.shtml

Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federaţiei Sindicatelor din Statele Unite şi Canadei (precursoarea Federaţiei Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, şi după 1 mai 1886”, sugerându-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Însă, cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde au mărşăluit 90 de mii de demonstranţi, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piata Haymrket din Chicago. Numărul greviştilor se ridicase la peste 65 de mii. În timpul unei demonstraţii, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaţilor de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliţia a intervenit, 4 protestatari au fost împuşcaţi şi mulţi alţii au fost răniţi.

În seara aceleaşi zile, a fost organizată o nouă demonstraţie în Piaţa Heymarket. Din mulţime, o bombă a fost aruncată spre sediul poliţiei. Au fost răniţi 66 de poliţişti, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliţia a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câţiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhişti, care aparţineau unei mişcări muncitoreşti  au fost judecaţi. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franţa şi Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 5 dintre aceştia au fost condamnaţi la spânzurătoare şi 3 cu închisoarea pe viaţă. Şapte ani mai târziu, o nouă investigaţie i-a găsit nevinovaţi pe cei 8. Mult mai târziu, au apărut dovezi conform cărora, explozia a fost o diversiune, pusă la cale chiar de către un poliţist.

live din atena:  http://www.occupiedlondon.org/blog/2010/03/11/212-good-morning-strike-live-updates-from-athens-on-the-general-strike-day/

Cu o zi inainte un porta voce al politie a avertizat ca daca populatia nu se linisteste UE, cu acordul guvernului grec, vor trimite 7000 de persoane din Forte de Politie Europeana (Forta Europeana de Jandarmerie – din care face parte si Romania). Mai multe informatii aici:  http://www.occupiedlondon.org/blog/2010/03/10/210-%E2%80%9Chow-would-it-feel-if-a-foreign-policeman-was-beating-you-up-in-athens-the-greek-uprising-is-truly-going-european/

Intre timp lumea a iesit in strada – actualizari live:  http://www.occupiedlondon.org/blog/2010/03/11/212-good-morning-strike-live-updates-from-athens-on-the-general-strike-day/

Cu o semnificaţie deosebită, prima sa declaraţie substanţială în materie de afaceri externe, în 22 ianuarie, la Departamentul de Stat, atunci când l-a desemnat pe George Mitchell ca trimis special în Orientul Apropiat.

Toată lumea s-a aşteptat ca Mitchell să-şi focalizeze atenţia asupra problemei israeliano-palestiniene, în zilele de după recenta invazie americano-israeliană în Gaza. În timpul acestui asalt ucigaş, Obama a rămas tăcut, neemiţând decât nişte platitudini, pe motivul, zicea el, că n-ar fi decât un singur preşedinte în Statele Unite – în vreme ce acest lucru nu-l incitase niciodată să tacă în multe alte chestiuni. Campania sa, în schmb, insistase puternic pe aceeaşi declaraţie a aceluiaşi Obama : « Dacă nişte rachete ar cădea acolo unde dorm cele două fetiţe ale mele, aş face tot ceea ce este în puterea mea pentru a opri acest lucru ! ». Făcea aluzie la copiii israelieni (este nevoie să precizăm ?), şi nu la sutele de copii palestinieni care erau masacraţi chiar atunci cu arme de fabricaţie americană, despre care, evident, nu putea vorbi, pentru că – de câte ori va trebui s-o repetăm ? – nu era decât un singur preşedinte care să poată s-o facă (dar care n-avea niciun chef).

Totuşi, în 22 ianuarie, singurul şi unicul preşedinte al Statelor Unite a devenit un oarecare Barack Obama. În consecinţă, acesta putea de acum să vorbească liber de acest gen de problemă – evitând cu grijă, bineînţeles, agresiunea împotriva Gazei, care tocmai luase sfârşit, printr-o întâmplare extraordinară (!) tocmai cu o zi înainte de încoronarea lui !

Discursul lui Obama a pus accentul pe angajamentul său în vederea unei soluţionări paşnice. N-a făcut precizări, cu excepţia unei propuneri anume : « Iniţiativa de pace arabă », a spus Obama, « comportă elemente constructive care ar putea contribui la progresul acestor eforturi. A venit timpul, pentru ţările arabe, să acţioneze conform promisiunii acestei iniţiative, susţinând guvernul palestinian condus de preşedintele Abbas şi de primul-ministru Fayyad, mergând în întâmpinarea normalizării relaţiilor lor cu Israelul şi luptând împotriva extremismului care ne ameninţă pe toţi. »

Obama, vedem acum, nu falsifică de-a dreptul propunerea Ligii Arabe, ci o transformă într-o farsă, cu grijă, cizelând-o şi făcând-o cât se poate de instructivă.

Propunerea de pace a Ligii Arabe cheamă efectiv la o normalizare a relaţiilor cu Israelul – în contextul – repet : în contextul – unei soluţionări a conflictului care să conducă la două state [Israel şi Palestina], în termenii consensului internaţional reunit de mult timp, pe care Statele Unite şi Israelul îl blochează de mai mult de treizeci de ani, într-o izolare internaţională totală, lucru pe care continuă să-l facă şi azi. Nucleul propunerii Ligii Arabe, aşa cum Obama şi consilierii săi în materie de Orientul Apropiat o ştiu perfect, este apelul la o reglementare politică pacifistă în aceşti termeni, binecunoscuţi astăzi, asupra cărora opinia generală este că sunt singura bază posibilă pentru reglementarea pacifistă de care Obama spune că este legat.

Omisiunea acestui fapt crucial nu poate fi pur accidentală. Ea semnalează într-o manieră foarte clară că Obama nu doreşte câtuşi de puţin să se îndepărteze de atitudinea de respingere americană. Apelul pe care-l lansează ţărilor arabe, îndemnându-le să transforme în fapte un corolar al propunerii lor, în vreme ce Statele Unite continuă să ignore existenţa însăşi a conţinutului său fundamental, care bineînţeles pre-condiţionează corolarul, depăşeşte limitele cinismului.

Actele cele mai semnificative de natură să dinamiteze orice reglementare pacifistă sunt acţiunile cotidiene susţinute de către Statele Unite în teritoriile ocupate, toate recunoscute ca acte de tip criminal : confiscarea de pământuri arabile şi de resurse şi construcţia a ceea ce arhitectul-şef al planului, Ariel Şaron, numea « bantustane » pentru palestinieni – ceea ce era de altfel o comparaţie injustă, căci bantustanele sud-africane erau cu mult mai viabile decât fragmentele de Palestina concedate palestinienilor în concepţia şaroniană asupra realităţii, instaurată în acest moment pe teren.

Dar Statele Unite şi Israelul merg până la a refuza o reglementare politică strict în cuvinte, recent, în decembrie 2008, Statele Unite şi Israelul (ah, eram să uit… precum şi câteva insule minuscule din Pacific) votând împotriva unei rezoluţii ONU care susţinea « dreptul poporului palestinian la autodeterminare » (votată cu 173 pentru, 5 împotrivă, şi vetoul Statelor-Unite-Israel, sub pretexte evazive).

Obama n-a pronunţat niciun singur cuvânt despre construirea de colonii şi de infrastructuri (rezervate coloniştilor) în Cisiordania, nici despre măsurile complexe care vizează la controlarea existenţei palestinienilor şi concepute de aşa manieră încât să dinamiteze perspectivele oricărei soluţii pacifiste pentru două state. Tăcerea sa este o respingere sinistră a avânturilor sale lirice despre modul în care « va menţine un angajament activ în direcţia atingerii a două state coexistând unul lângă celălalt, în pace şi securitate ».

N-a menţionat nici utilizarea de arme americane în Gaza, fapt care violează nu numai dreptul internaţional, dar şi legea americană. Nici expedierea de noi arme făcută de Washington pentru Israel, în toiul agresiunii americano-israeliene, lucru pe care nu-l ignorau cu certitudine consilierii săi în probleme legate de Orientul Apropiat.

Într-o anume privinţă, totuşi, Obama s-a arătat ferm: contrabanda de arme cu destinaţia Gaza trebuie să fie oprită… Şi-a însuşit părerea comună a Condoleezei Rice şi a ministrului israelian al afacerilor externe, Ţipi Livni, conform căreia frontiera între Fâşia Gaza şi Egipt trebuie să fie închisă ermetic – remarcabil exerciţiu de aroganţă imperială, aşa cum atrage atenţia Financial Times : « Felicitându-se reciproc, la Washington, cei doi responsabili păreau să uite faptul că făceau o înţelegere pe tema comerţului ilegal de la frontiera altcuiva, în situaţia aceea, Egiptul. » A doua zi, un responsabil egiptean califica memorandumul drept « ficţional ». Dar obiecţia egipteană a fost respinsă cu un dos de palmă…

Să revenim la aluzia făcută de Obama la propunerea « constructivă » a Ligii Arabe. Aşa cum am indicat, Obama persistă în a refuza susţinerea partidului învingător în alegerile din ianuarie 2006 – singurele alegeri libere din întreaga lume arabă – faţă de care Statele Unite şi Israelul au reacţionat, imediat şi în mod deschis, pedepsindu-i sever pe palestinieni pentru că se opuseseră voinţei stăpânilor. Dar există o lejeră zgâlţâitură, adică faptul că mandatul lui Abbas a luat sfârşit în 9 ianuarie, şi că Fayyad a fost numit fără să fi fost confirmat de către Parlamentul palestinian (ai căror membri sunt în principal răpiţi de către Israel, şi băgaţi în închisorile israeliene).

Cotidianul israelian Ha’aretz îl califică pe Fayyad drept « o pasăre curioasă în lumea politică palestiniană. Pe de o parte, este omul politic palestinian cel mai stimat în Israel şi-n Occident. Pe de altă parte, totuşi, n-are nici cea mai mică putere electorală, nici în Fâşia Gaza, nici în Cisiordania. » Raportul relevă de altminteri « relaţia intimă a lui Fayyad cu puterea politică israeliană », şi îndeosebi prietenia lui cu Dov Weisglass, un consilier extremist al lui Şaron. Deşi lipsit de orice susţinere populară, Fayyad este considerat competent şi integru, lucru care nu este obişnuit în sectoarele politice sponsorizate de Statele Unite.

Insistenţa lui Obama de a nu paria decât pe Abbas şi Fayyad nu face decât să confirme dispreţul constant al Occidentului pentru democraţie, imediat ce aceasta îi scapă de sub control.

Obama a furnizat obişnuitele motive « justificative » pentru ignorarea guvernului condus de Hamas. « Pentru a fi un autentic partener pentru pace », a declarat astfel Obama, « cvartetul [Statele-Unite, Uniunea Europeană, Rusia şi ONU] a adus foarte clar la cunoştinţa mişcării Hamas că aceasta trebuie să răspundă la nişte condiţii foarte precise : să recunoască dreptul Israelului la existenţă ; să renunţe la violenţă ; să respecte acordurile deja concluzionate. » A trecut sub tăcere, ca de obicei, faptul jenant că Statele Unite şi Israelul resping cu tărie toate aceste trei condiţii.

Numai aceste două ţări, singurele din lume, împiedică punerea în practică a unei soluţii de tip două state, dintre care un stat palestinian. Bineînţeles, nu renunţă la violenţă. Şi resping propunerea centrală a Cvartetului, adică « foaia de drum ». Israelul a acceptat-o desigur, de formă, dar a însoţit-o de paisprezece rezerve care, de fapt, o golesc de conţinut (aici, Israelul era susţinut, tactic, de către Statele Unite). Este marele merit al lucrării lui lui Jimmy Carter, Palestina : pace, nu apartheid !, de a fi adus aceste fapte la cunoştinţa opiniei publice pentru prima dată – şi opiniei publice politic corectă, consensuală, « mainstream », pentru singura şi unica dată…

Printr-un raţionament elementar, reiese că nici Statele Unite, nici Israelul nu sunt « parteneri de pace sinceri ». Dar acest lucru, Obama nu-l va spune niciodată. Această frază nici măcar nu trebuie să existe, în engleză !

Este poate injust să-l criticăm pe Obama pentru această chintesenţă a cinismului, căci e aproape universală, spre deosebire de eviscerarea meticuloasă a compozantei centrale din propunerea Ligii arabe, care este într-adevăr un aport inovator care-i poartă semnătura şi pe care nimeni nu i l-ar putea contesta…

Cvasi-universale, şi ele, referinţele la adresa Hamas : organizaţie teroristă, care-şi propune să distrugă Israelul (afară doar dacă nu-şi doreşte să-i distrugă pe toţi evreii ?). Sunt omise faptele jenante (fără îndoială) că Statele-Unite-Israelul nu numai că-şi propun să distrugă orice formă viabilă de stat palestinian, dar nu încetează să promoveze politici care merg în acest sens. Sau şi acela că, spre deosebire de cele două state rejecţioniste, Hamas a făcut apel la o soluţie vizând două state, în termenii consensului internaţional : în mod public, în mod explicit şi în manieră repetată.

Obama şi-a prefaţat observaţiile astfel : « Permiteţi-mi să fiu clar: America este garantul securităţii Israelului. Şi vom susţine întotdeauna dreptul pe care îl are Israelul de a se apăra împotriva oricăreia dintre ameninţările sale ilegitime. »

În privinţa dreptului pe care îl au palestinienii de a se apăra împotriva unor ameninţări cu mult mai extreme, precum cele care se produc zilnic, cu susţinerea Statelor Unite, în teritoriile ocupate : nimic ! Nada ! Dar şi în această privinţă, cu norma aceasta ne-am obişnuit…

Normal, şi aici, s-a enunţat principiul conform căruia Israelul are dreptul să se apere. E corect. Dar e vid: să se apere, la modul absolut, toată lumea are acest drept ! Însă în contectul său, clişeul este mai rău decât vid, este o înşelăciune cinică suplimentară.

Problema nu este să ştim dacă Israelul are dreptul să se apere, ca orice ţară, ci dacă are dreptul să o facă prin forţă. Nimeni, nici măcar Obama, nu crede că o ţară se poate bucura de un drept de valoare generală care să fie apărat cu forţa. Mai întâi, este necesar să se demonstreze că nu există nicio alternativă pacifistă, care să fie experimentată. În cazul care ne preocupă, există alternative, cu siguranţă.

O alternativă precisă ar consta, pentru Israel, în respectarea încetării focului, ca de exemplu, încetarea focului propusă de şeful politic al Hamas, Khaled Meşaal, cu câteva zile înainte ca Israelul să-şi lanseze agresiunea, în 27 decembrie. Meşaal a făcut apel la restaurarea acordului din 2005. Acest acord preconiza o încheiere a violenţelor şi o deschidere permanentă a frontierelor, însoţite de o garanţie, din partea Israelului, că bunurile şi persoanele vor putea circula în mod liber între cele două părţi ale Palestinei ocupate, adică între Cisiordania şi Fâşia Gaza. Acest acord fusese respins la câteva luni de la formularea lui, de către Statele Unite şi Israelul, după ce alegerile libere din ianuarie 2006 « se sfârşiseră prost ». Alte asemenea cazuri, la fel de semnificative, abundă.

Dar o alternativă mai largă şi mai semnificativă ar consta, pentru Statele Unite şi pentru Israel, în abandonarea izolaţionismului lor extrem, şi în alăturarea tuturor celorlalţi – printre care ţările arabe şi Hamas – în direcţia susţinerii unei soluţii de tipul două state, conform consensului internaţional. Este convenabil să notăm că în cursul ultimelor treizeci de ani, nu a existat decât o unică situaţie a abandonării izolaţionismului americano-israelian : negocierile de la Taba, în ianuarie 2001, care au părut să fie foarte apropiate de o rezolvare paşnică a conflictului, dar pe care Israelul le-a sabotat prematur. N-ar fi nepotrivit, pentru Obama, să accepte să se alăture restului lumii, fie şi în cadrul politicii americane, dar pentru asta ar trebui ca acest lucru să-l intereseze cu adevărat.

Pe scurt : reiterarea puţin forţată, făcută de Obama, a dreptului Israelului la autoapărare nu este nimic altceva decât al enşpelea exerciţiu de înşelătorie cinică – chiar dacă, trebuie s-o recunoascăm, nu este ceva care să-i fie propriu, fiind vorba despre o înşelătorie virtual universală.

Dacă, în acest din urmă caz, înşelătoria este deosebit de izbitoare, se datorează faptului că ocazia ei a fost numirea lui Mitchell pe postul de trimis special. Principala izbândă a lui Mitchell a fost rolul său eminent în reglementarea paşnică din Irlanda de Nord. El şi-a făcut un scop din sfârşitul terorismului IRA şi al violenţei britanice. Asta a însemnat, implicit, că, dacă Marea Britanie avea cu adevărat dreptul să se apere împotriva terorismului, ea nu avea niciun drept s-o facă cu forţa, căci exista o alternativă paşnică : recunoaşterea revendicărilor legitime ale comunităţii irlandeze catolice, care erau la originea terorismului iniţiat de IRA.

Din clipa în care Marea Britanie a adoptat această atitudine rezonabilă, terorismul a încetat. Implicaţiile pentru misiunea lui Mitchell, în materie de conflict israeliano-palestinian, sunt atât de evidente încât nu este nicio nevoie să le amintim. Şi omisiunea lor, în circumstanţele date, este un indiciu frapant al înscrierii administraţiei Obama în rejecţionismul tradiţional al Statelor Unite şi în opoziţia lor faţă de pace, cu excepţia situaţiei în care aceasta se încadrează în propriile sale condiţii extremiste.

De altminteri, Obama a omagiat Iordania pentru « rolul său constructiv în antrenarea forţelor de securitate palestiniene şi pentru întreţinerea de relaţii bune cu Israelul » – ceea ce contrastează în mod frapant cu refuzul americano-israelian de a trata cu guvernul palestinian ales democratic, pedepsindu-i concomitent cu sălbăticie pe palestinieni pentru că şi-au ales guvernul pentru motive care, aşa cum am notat, nu rezistă la un simplu examen de câteva secunde.

Este adevărat că Iordania s-a alăturat Statelor Unite în efortul pentru înarmarea şi antrenarea forţelor palestiniene de securitate, astfel încât acestea să fie în măsură să interzică orice manifestaţie de susţinere pentru nefericitele victime ale agresiunii americano-israeliene împotriva Gazei, arestându-i de asemenea pe partizanii Hamas şi pe eminentul jurnalist Khaled Amayreh, aranjând concomitent propriile manifestaţii de susţinere pentru Abbas şi Fayyad, în care « cei mai mulţi dintre participanmţi erau funcţionari şi elevi care primiseră de la Autoritatea Palestiniană ordinul expres să participe », conform cotidianului Jerusalem Post. Asta, da, de acord, acesta este genul de democraţie care e după gustul nostru…

Obama a mai făcut încă un comentariu încărcat de semnificaţii : « În cadrul unei încetări a focului pe termen lung, punctele de trecere prin frontiera Gazei vor trebui să fie deschise pentru a permite trecerea ajutoarelor şi a mărfurilor, cu un regim de supraveghere adecvat… » Bineînţeles, s-a păzit să menţioneze că Statele Unite şi Israelul respinseseră un acord cvasi similar după alegerile din ianuarie 2006, şi că Israelul nu respectase niciodată în trecut acorduri de acelaşi tip la frontierele sale.

Vom nota şi absenţa totală de reacţie la anunţul făcut de Israel în privinţa respingerii acordului de încetare a focului, fapt ce făcea dintr-odată inutilă orice perspectivă « de lungă durată » a numitului acord. Aşa cum a fost imediat raportat de către presă, « ministrul israelian Benyamin Ben-Eliezer, care asistă la deliberările Consiliului de miniştri în materie de securitate, a declarat la Radioul Armatei, miercuri, că Israelul nu este dispus să deschidă punctele de trecere spre Gaza fără ca în prealabil să se concluzioneze o înţelegere în vederea eliberării lui Gilad Şalit, soldatul israelian prizonier al grupului islamist din 2006 » (Financial Times, 23 ianuarie).

« La începutul săptămânii, ministrul israelian al afacerilor externe, Ţipi Livni, a declarat că progresele în materie de eliberare a caporalului Şalit ar fi un preambul la deschiderea posturilor de frontieră rămase închise, în cea mai mare parte a timpului, după ce Hamas a obţinut controlul Fâşiei Gaza de la Autoritatea Palestiniană, în 2007 » (Christian Science Monitor, 23 ianuarie) ; « un responsabil israelian a declarat că anumite condiţii foarte dure ar fi impuse oricărei ridicări a blocadei, lucru condiţionat de eliberarea lui Gilad Şalit » (Financial Times, 23 ianuarie). Printre multe alte surse.

Captivitatea lui Şalit este o chestiune pregnantă în Occident : este a enşpea « dovadă » a caracterului criminal al mişcării Hamas. Orice s-ar crede, este incontestabil că răpirea unui militar aparţinând unei armate de agresiune este o crimă cu mult mai mică decât capturarea de civili, aşa cum făcuse armata israeliană cu o zi înainte, care făcuse capturase doi fraţi, dispăruţi ulterior într-o închisoare israeliană.

Contrariu cazului mult mai puţin grav al lui Şalit, această crimă a trecut practic sub tăcere, şi a sfârşit prin a fi uitată, alături de practica regulată, din partea Israelului, timp de decenii, a răpirii de civili în Liban şi pe mare, urmată de dispariţia lor în diverse închisori israeliene, în care sunt adesea menţinuţi prizonieri timp de ani de zile, ca ostateci. Dar capturarea lui Şalit, asta e altceva : ea interzice încheierea unei încetări a focului !

Discursul lui Obama, la departamentul de stat, consacrat Orientului Apropiat, a urmat cu « situaţia în curs de degradare în Afghanistan şi în Pakistan… [două ţări care sunt] frontul central al luptei noastre constante împotriva terorismului şi a extremismului ». Câteva ore mai târziu, avioane de război americane atacau un cătun populat în principal cu ciobani. Printre cei douăzeci şi doi de ucişi figurează femei şi copii, a indicat Hamididan Abdul Rahmazai, şeful consiliului provincial ». (Los Angeles Times, 24 ianuarie)

Primul mesaj pe care l-a adresat Karzai, preşedintele afghan, lui Obama, după alegerea acestuia din urmă, în noiembrie, a fost o implorare în vederea opririi bombardamentelor împotriva civililor afghani, o implorare pe care a reiterat-o câteva ore înainte ca Obama să presteze jurământul. Acest lucru a fost considerat ca un apel semnificativ al lui Karzai pentru plecarea [din Afghanistan] a forţelor americane şi a altor forţe armate străine. Bogaţii şi puternici au « responsabilităţile » lor. Printre acestea, a scris New York Times, este aceea de « asigurare a securităţii » în sudul Afghanistanului, o ţară în care « insurgenţii sunt formaţi pe loc şi auto-întreţinuţi ». Cunoaştem melodia. Seamănă cuvânt cu cuvânt cu ceea ce se putea citi în Pravda anilor ’80, de exemplu…